Print
CAPITOLUL VI

 

În care se porneşte pe un drum foarte greu, dar pe care trebuie mers. (drumul eroilor)

Fortul Nerei, aproape la fel de înalt ca Fortul Ur­şi­­lor dar mult mai puţin întins, stătea pe o măgură înaltă, de pă­­­mânt ne­gru ca cel al Văii Nerei. De aici avea o ve­de­re lim­­pe­de asupra u­nei mari părţi din drumul ce mer­gea spre For­tul Ur­şilor, cât şi a­su­­pra începutului Văii Nerei.

Numele văii era acelaşi cu al râului care trecea prin ea, şi care râu se desfăcea de multe ori în braţe numeroase ce se uneau apoi şi iar se despărţeau. De‑o parte şi de alta a văii pâraie, tot mai numeroase pe măsură ce munţii se î­năl­­ţau, se adăugau şi ele râului. Valea Nerei era caldă, chiar ui­­mi­­tor de cal­dă pentru munţii între care se găsea, şi u­me­­­zea­la ridica de­­­seori ceaţă peste cuprinsul ei. Fru­mu­se­ţea ei era vestită, dar şi sălbăticia ei, de asemenea.

Surdul fusese tare mirat că Nera curgea spre mun­te, în loc să izvorască de‑acolo. Dar căpitanul l‑a lă­murit că ve­­dea doar un cot al Nerei şi al văii făcute de ea.

– De fapt, Nera vine dintr‑acolo, spuse el, dinspre ne­­­­um­blatul Pământ al Dacilor, şi se răsuceşte în apropi­ere de Va­lea Urşilor ca şi când ar lua‑o înapoi. Trece pe aici spre mun­­­te şi, după o vreme, iar se întoarce. Se zice că ajunge în Ţara Lacurilor Verzi, alături de multe alte ape. Dar cu si­gu­ranţă nu ştim, căci nimeni din cei care au ple­cat într‑acolo n‑a mai trăit ca se întoarcă şi să poves­tească ce‑a văzut.
– Dar în Pământul Dacilor, sări Mitu, a fost cineva?
– Da, cum să nu! – spuse mucalit căpitanul. Au fost dacii! – şi râse.
Lui Mitu nu‑i prea pică bine gluma. Poate şi pen­tru faptul că‑şi pierduse calul, poate şi pentru că se gân­dea că multă vreme călărise un cal posedat, poate din altă parte, pă­­­rea să‑şi fi pierdut cheful de glume.
– Şi în afară de daci?
– Ei, au mai fost, recunoscu căpitanul. Au mai fost câ­­­­ţiva. Din câte ştiu eu, deşi n‑am decât zece ani în acest post, au fost vreo şase ori şapte care au cutezat a porni într‑acolo în ultimul veac.
– Şi? – întrebă Mitu, văzând că istorisirea se oprise pe neaşteptate, fără gând să continue.
– Şi! – dădu din umeri căpitanul. Au trăit să se în­toar­­că doi, dintre care unul fusese de fapt trimis cu o solie de un­deva din Derala, de la Vrăjitorul Verde, aşa că nu ne‑am mi­rat prea tare că a venit înapoi. Era un bărbat înalt, blond, care semăna cu el – şi arătă spre Surdul.
Acesta tresări:
– Acum câtă vreme a fost aceasta?
– Păiii, să tot fie vreo cincisprezece sau douăzeci de ani, nu ştiu prea bine.
– Dar de unde ştii cum arăta, dacă încă nu erai în post? – întrebă Dan.
Mitu şi Surdul, care nu se gândiseră la asta, îl pri­vi­ră pe Dan cu mirare şi respect.
– Nu eram aici. Dar eram oştean la Fortul Urşilor. De aici a trecut pe acolo spre Turnul Morţii. Atunci a fost dis­trus Turnul a treia oară. A avut mare ghinion că a fost prins a­colo de atacul urşilor negri, după ce scăpase cu viaţă din Pă­mântul Dacilor şi celelalte primejdii îndurate din Derala şi până aici.
Cei trei aveau altă părere despre ce se întâmplase, dar şi‑o ţinură pentru ei.
– Un cal unde aş putea să găsesc pe‑aici? – întrebă Mitu, pentru a schimba vorba.
– Un cal? În Pământul Dacilor sigur vei găsi cai, aşa, ca cel al prietenului tău – şi căpitanul arătă spre Dan – sau, da­­că mergi mai departe, în Ţara Dacilor Pribegi, vei găsi chiar şi cai mari. Dar n‑am auzit să se fi întors vreo­dată ci­­ne­va de acolo. A­­dică – lămuri căpitanul – din Ţara Da­ci­lor Pribegi.
– Atunci de unde ştii ce cai au?
După o clipă de şovăire căpitanul mărturisi:
– Acum, nu ştiu dacă e bine să vă spun asta, dar cred că nu vă veţi grăbi să ne pârâţi în afară. Uneori mai avem u­ne­­le… neguţătorii cu dacii.
– Cum aşa?! – făcură plini de uimire cei trei.
Căpitanul clătină din cap.
– Ei, mai vor şi ei câte unele din mărfurile din De­ra­la sau Câmpineni, sau din altele… Ca să fiu sincer, mai a­les u­ne­le vinuri le plac, şi vasele frumoase de Hurez şi Să­rună şi altele asemenea. În schimb ne dau cai, miere, u­ne­le lea­curi foar­te folositoare… Din păcate însă rar pri­meş­te de la ei ci­ne­va învoire să vină la noi. Altfel am fi de­venit cu tim­pul o a­de­vă­­rată cetate.
– Era bine! – spuse Mitu. Atunci mi‑aş fi găsit mai u­şor şi eu calul dorit.
Râseră toţi la gluma aceasta, şi Mitu păru a‑şi fi re­gă­sit oarecum voioşia pierdută.

*

Când se lăsă seara, cei trei erau deja adunaţi în ca­meră. Nu doar că oboseala îşi spunea cuvântul, dar aveau mul­te de pregătit, căci, deşi nu spuseseră nimic, toţi trei e­­­rau hotărâţi: aveau să plece în Pământul Dacilor.

– Cel mai bine – spuse Mitu – este să cumpărăm cât mai mult vin care are căutare la ei, şi aşa să ne ducem.
Dan clătină din cap nehotărât.
– Eu ştiu? Dacă stai să te gândeşti, sigur au mai în­cercat şi alţii asta. Şi dacă era o idee bună, s‑ar fi şi întors înapoi. Ai auzit însă cum a fost.
Mitu nu se dădu aşa uşor bătut.
– Lasă tu părerile. Eşti sigur că a mai încercat ci­ne­va? Poate avem noroc şi…
– Şi ne mănâncă urşii – spuse întunecat Surdul.
Mitu îşi stăpâni o ocară cu greu.
– Auzi, acum cine cobeşte?
Surdul îşi plecă într‑o parte capul, privindu‑l cu un ochi:
– Nu cobesc. Dar cu norocul pregătit aşa de bine, la ce crezi că ne putem aştepta?
– Ce tot bălmăjeşti acolo?
– Nu bălmăjesc. De ce crezi că dacii nu lasă pe ni­meni din­tre ai lor să vină mai des după vin, dacă sunt aşa de în­ne­buniţi după el, cum crezi tu? Le‑o fi frică de vitejia noastră!
– Dar de ce?
– Simplu: pentru că nu vor prea mult vin din ăsta la ei. Tocmai pentru că le place.
Mitu se încruntă:
– Mi se pare o idee cam sucită.
– Poate pentru tine, care faci doar ce ai chef. Ia gân­deşte‑te! Să zicem că ai conduce o ţară de războinici teribili, dar înconjuraţi de mulţi duşmani. Ţi‑ai dori să‑i ştii ameţiţi de vin?
– Bineînţeles că nu!
– Vezi? De aceea, dacă îţi aminteşti de poveşti, da­cii au smuls din rădăcini cele mai multe dintre viile pe ca­re le a­veau din vechime. Poate chiar prea multe pentru a­nii în ca­re ro­dul e mai slab. Căci sunt gata să pun prin­soa­re că doar în a­cei ani au venit după vin aici.
– Şi atunci cum vrei să ne apropiem de ei?
– Aşa cum suntem. Poate… poate este de folos a a­min­­­ti şi de Prinţul Roland. Nişte cuvinte de laudă, spuse de un di­plo­mat iscusit ca dragul nostru Dan – zise Surdul cu o umbră de zâmbet – şi… cam atât.
Dan zâmbi şi el.
– Cred că e cea mai bună idee. Aşa vom face. Dar… bănuiţi cumva de ce Prinţul Roland ne‑a trimis la daci?
Mitu râse:
– Cum de ce? Pentru a învăţa să luptăm.
– Oare doar atât? Nu ne‑a spus cu cine vom avea de‑a fa­ce în Ţinutul Negurilor. Nu ne‑a spus cum am putea ob­ţine Ciocanul Zimbrului şi nici cum să‑l folosim pentru a dis­truge fluierele. Şi cine ştie câte alte lucruri nu ne‑a spus. Poa­te vom afla unele dintre ele la daci.

Cei doi prieteni ai săi dădură doar din umeri. Era bi­ne că trăiau, după atâtea peripeţii, dar era şi cam mult pen­tru pu­terile lor. Noaptea încă nu se lăsase deplin, când ei de­­ja dor­meau.

Dincolo de zidurile Fortului Nerei, în marginea pă­du­rii, pe umerii unui urs negru, Prinţul Roland privea că­tre ei, cu ochii verzi strălucind în întuneric.
– Crezi că au să izbutească acolo unde atâţia eroi au dat greş? De atâtea generaţii încercăm să distrugem a­ces­te fluiere blestemate şi nu am izbutit.
Răspunsul veni din umbra pădurii:
– Cred că da. Poate par nişte copilandri, dar au i­nimi cu­­­rate şi foarte curajoase, şi nu‑s nechibzuiţi ca alţii. Le este mi­lă chiar şi de Năluci, şi asta nu‑i puţin lucru. Da­că nu se la­să cu­prinşi de ură, lene, frică sau prostie, vor izbuti.
– Dacă, pufni piticul cu voce sumbră. Mie nu mi‑au fă­­­cut cine ştie ce impresie. Nici ca luptători, nici ca is­cu­sin­ţă a minţii, nici altfel. E drept, sunt uniţi, dar asta‑i tot ce au.
– Ei, poate e de‑ajuns. Unirea e un lucru rar, foarte rar, prinţe, şi trebuie preţuită. Dacă sunt în stare să fie u­niţi, cu toa­­te deosebirile dintre ei, poate sunt mai înţe­lepţi decât par.
Prinţul dădu din umeri.
– Se poate. Drept să spun însă, nu prea vreau să‑mi pun în ei nădejde. De prea multe ori, în lunga mea viaţă, m‑am în­şe­lat crezând în oameni.
– Da. Însă ştii prea bine că doar oamenii pot dis­tru­ge acest blestem.
– Acest blestem pe care tot ei l‑au adus în lume, şi de pe urma căruia au suferit nu doar ei, ci şi restul făptu­ri­­lor. „Co­­­roana Creaţiei”, omul! Ha! Ce glumă amară! O co­roană sumbră şi dureroasă, ca o cunună de spini.
– Prinţe! Nu crezi că eşti prea supărat pe oameni? Doar ai întâlnit şi oameni buni.
– Da, am întâlnit oameni buni. Care mai apoi ori au tră­­dat, ori au fost păcăliţi pentru a lupta de partea ră­ului – ca tatăl Surdului –, ori au fost trădaţi şi distruşi chiar de ai lor. Câţi au izbutit să ţină calea până la capăt? Câţiva.
– Da, câţiva. Dar care este valoarea acelora?
Piticul tăcu. Tăcu atât de mult, încât părea că nici nu va mai răspunde. Într‑un târziu însă, când stelele deja um­plu­­­­­seră cerul nopţii, ochii ca de bufniţă clipiră, şi cu vocea schim­bată spuse:
– Nemărginită!
– Vezi, să sperăm că aşa vor fi şi cei trei.
Şi se topiră în Pădurea cea Mare, Prinţul Roland, ur­sul negru şi bătrânul stareţ al schitului uitat.

*

Ziua următoare prietenii şi‑o petrecură pre­gă­tin­du‑se de drum. Deşi nu spuseseră nimănui aceasta, nu se şti­e cum se răspândise vestea că vor pleca la daci, şi fie­ca­re le dă­dea tot felul de sfaturi. Cel mai des, sfatul era să nu fa­că acest lu­cru, ci să îşi vadă cuminţi de drum sau, şi mai bi­ne, să se în­toar­că la casele lor. Desigur, se găsi în­da­tă un ne­gus­tor care să‑i îmbie cu o afacere cu vin, spre su­părarea lui Mi­tu, care fu nevoit să recunoască dreptatea Sur­dului: nu e­ra primul cu ide­ea de a‑i ispiti pe daci cu bă­utura.

Şi Surdul şi Mitu îşi pregătiră câte două tolbe cu să­­geţi, fiecare săgeată bine îngrijită. Coarda arcului lui Mi­­­­­tu era unsă şi gata să fie înstrunată într‑o clipă. În chip ciu­­dat, arcul dublu al Surdului nu putea fi des­­tru­nat. Cor­­­­­zile sale ciudate păreau a ieşi pur şi sim­plu din lem­nul ne­­­cu­nos­cut al ar­cu­lui. Şi mai neobişnuit era că un astfel de arc minunat nu era amintit de nicio le­gendă, că nimeni nu şti­­­a ni­mic despre el. Să­biile fură şi ele din nou lustruite şi iar lus­­tru­ite, ascuţite şi iar ascuţite.

După victoria de la Turnul Morţii, cei trei se simţi­se­ră foarte puternici. Poate chiar de neînvins. După călă­to­ria cu Prinţul Roland însă, lucrurile se schimbaseră. Chiar dacă nu aveau teama oarecum copilărească de la în­­ceput, şti­­au că nu sunt atât de puternici cum se crezu­seră în ul­ti­ma vreme. Înţelegeau că Pădurea cea Mare as­cunde mari pu­­teri, mai mari decât Nălucile chiar, şi că pri­mejdia plu­tea asupra lor. Dar mai ştiau şi că au aliaţi şi chiar prieteni, poate neştiuţi, dar destul de puternici pen­tru a însemna ceva.

Şi, pentru a doua oară de la intrarea în Pădurea cea Mare – prima oară fusese la adăpostul de la Valea Crivei – şi pentru întâia oară într‑un fort, hotărâră să facă de pa­ză cu schimbul noaptea. Şi nu doar acum, ci în toate nop­ţi­le, pâ­­nă când vor ieşi din umbra primejdiei în care se aflau.

După miezul nopţii, spre dimineaţă, când e som­nul mai dulce, Dan îl înlocuise pe Surdul. Mitu fusese pri­ma stra­jă. Aşezat în umbra peretelui ambrazurii, Dan pri­vea în­gândurat – şi somnoros – camera în care dor­meau pri­e­te­nii săi. Gândul răspunderii pe care o avea nu‑i dă­dea pace. Chiar se gândea să plece pe ascuns, astfel încât să nu‑i mai pună în primejdie şi pe ei. Dar se temea că l‑ar fi urmărit şi s‑ar fi pus astfel într‑o primejdie şi mai mare.

Pe când îşi făcea astfel socotelile cu tulburata sa con­ş­­ti­inţă, Dan simţi că, în loc de a se linişti, mai rău se tul­bura. Un fel de frică, o apăsare grea creştea tot mai mult în el. Se desprinse de gânduri şi, fără a se mişca, îşi îndreptă atenţia în afara camerei. Oare se întâmpla ceva? Dar nu. Nici o miş­ca­re, nici un foşnet sau alt sunet, nimic deosebit. Şi atunci, de ce… O umbră! O umbră urcă aco­perind slaba lumină ce intra prin ambrazură. O umbră din afară aici? Nu era cu pu­tin­­ţă! Şi totuşi era. Ceva în­cerca să se uite, ori chiar să intre în cameră. Pur şi simplu din întâmplare, chiar din în­tâm­pla­re, în timpul gânduri­lor dinainte Dan îşi scosese sabia din teacă, privind cu grijă lama, în căutarea urmelor – acum şter­­se de re­petata ascuţire – a luptei cu Nă­lucile. Acum doar o a­pucă de mâner, ridicându‑o fără nici un sunet. Da, fără su­net, dar o foarte, foarte slabă li­că­rire, o oglindire aproape ne­­­vă­­zu­tă a atât de slabei lumini ca­re mai intra pe partea cea mai de sus a am­brazurii, încă ne­umbrită, lunecă pentru o cli­­­pă pe perete. Dan o văzu. Şi o văzu şi umbra, care se re­tra­se fulgerător.

Dimineaţa îl prinse pe Dan cu sabia în mână, pân­dind încă umbra ce apăruse şi dispăruse atât de tainic. Să le spună şi prietenilor săi? Să nu le spună?
Când zorii se revărsaseră peste Pădurea cea Mare, Dan îndrăznise să se aplece peste zid, pentru a vedea de un­­de ve­nise umbra. Zidul era drept, şi de la o ambrazură la alta niciun om n‑ar fi putut sări. Şi, oricum, chiar de‑ar fi pu­­tut să­ri, cu niciun chip nu s‑ar fi putut mişca precum a­cea um­bră.

Era mai bine să le spună, hotărî el. Trebuiau să ştie, ca să fie pregătiţi. Şi le spuse. Cei doi îl ascultară, dar nu pă­­reau prea siguri că le spune adevărul. Nu cumva îl fu­ra­se somnul şi i se păruse doar că vede acea umbră?

Nu spuseră aceasta, desigur, însă îndoiala se citea în ochii lor. Nici el nu le mai spuse nimic. Ce rost ar fi avut?

Dar încercară din nou să afle drumul către daci. De­si­­gur, nu ştia nimeni nimic. Erau… „undeva într‑acolo”. Doar că acest „într‑acolo” era în toate părţile. De aceea se hotărâră să îşi pună încrederea în cuvântul căpi­tanului, ca­re spunea că râul Nera vine dinspre Pământul Dacilor. Şi por­niră a urca pe Valea Nerei, înspre izvoare.

*

Valea Nerei era umedă şi caldă. Şi foarte greu de străbătut. Un amestec de copaci şi mlădiţe tinere, ferigi î­nal­­te cât calul, curpeni şi viţe de tot fel, şi alte şi alte ier­buri, şi tufe opreau trecătorii la fiecare pas. Chiar de la în­ce­put, spre bu­curia lui Mitu, care era tot pedestraş, Sur­dul şi Dan fură ne­­­­vo­iţi să coboare de pe cai. Mergeau u­nul după altul, schim­bând locul din frunte între ei. Cel din faţă, cu sabia în mâ­nă, deschidea drum tăind lăstări­şul şi curpenii fără încetare.
Nu era aşa greu pentru ei. Obişnuiţi de mici cu pră­şitul, cositul, seceratul şi aratul şi alte asemenea munci gre­le, tre­ceau prin desiş ca prin unt. Dar aveau grijă să se schim­­­be între ei, atât pentru că aşa era drept, ca nu doar u­nul să mun­cească, dar şi pentru ca atenţia celui din faţă să nu slăbească.

De multe ori le fugeau pe lângă picioare guşteri şi şo­pârle şi şerpi speriaţi de trecerea lor. Se opreau uneori, pen­tru a asculta pădurea, spre a nu fi luaţi pe neaşteptate de cine ştie cine sau cine ştie ce. Drumul era greu. De mul­te ori tăiau cale până în marginea unei râpe sau vi­roa­ge de un­de nu se mai putea înainta. Şi trebuiau să o­co­leas­că, ur­când ori coborând, ba uneori luând‑o chiar şi prin apa râului.

Şi cailor le era destul de greu, şi uneori fornăiau su­pă­raţi de plezniturile lăstarilor printre care se strecu­rau.
Nera o cotea ba într‑o parte, ba în cealaltă.
De câteva ori, pe lângă micile reptile pe care le tot tul­burau, văzură urme de mistreţi, şi chiar auziră tropăi­tul u­nei ciurde pe malul celălalt. Pe lângă aceştia, văzură că mai tră­iau pe acolo veveriţe şi pârşi, căpriori şi cerbi şi al­te animale.
– Asta m‑a mai liniştit – zise Surdul. Înseamnă că lo­cul e mai sigur dinspre partea Nălucilor.
– De ce? – întrebă Mitu.
– Cum de ce? – se miră Surdul. Nu ne‑a spus Prin­ţul Ro­land că acestea pustiesc tot locul în care trăiesc?
– Şi ce? A zis cineva că Nălucile se găsesc doar a­co­lo unde‑şi au şi vizuinile?
Surdul fu mirat de acest gând. Însă, trebuia să re­cu­noască, Mitu avea dreptate.
– Staţi aşa, spuse Mitu. Mi‑am rupt opinca.
Asta era într‑adevăr o problemă. Fără încălţări bu­ne, nu puteau merge mai departe.
– Măi Mitule! Cum ai tu noroc doar de chestii d‑astea? Ba rămâi fără cal, ba ţi se rupe opinca… Ia spu­ne, ne mai pre­găteşti multe bucurii?
Mitu râse, deşi nu chiar cu toată gura:
– Ce să zic? Dacă ştii dinainte, care mai e plăcerea?
– Ce să spun, că mare plăcere este! – deveni Surdul din nou serios.
Dan se pusese deja pe reparat opinca lui Mitu. Din fe­­rici­re, nu opinca se rupsese, ci nojiţa din piele care o ţi­nea strân­­­­­să pe picior. Aşa că reparaţia se făcu îndată. Dar tot în­dată pre­găti şi Surdul ceva de‑ale gurii şi se pu­seră pe mân­cat, căci nu putea fi vorba să mănânce în tim­pul mer­sului, ca pe Drumul Tre­cătorii.
– Măi fraţilor, zise Mitu. Mă uit în jur şi nu văd să fi tre­cut pe‑aici picior de om de la facerea lumii. Nu cum­va pier­­­­dem timpul degeaba?
– Cum degeaba, Mitule? – sări Surdul. Nu vezi ce fru­­­museţi sunt în jur?
În jur se vedea un zid pestriţ de lăstari, curpeni, vi­ţe, copaci şi ferigi, pătat de licheni şi muşchi. Râseră.
– Ce credeţi – întrebă Dan – om fi pregătiţi pentru lup­tele grele ce ne aşteaptă, şi mai ales pentru Ţara Negu­rilor?
– Dacă ne luăm după Roland – zise Mitu cu gura plină – nici nu suntem şi nici nu vom fi vreodată pregă­tiţi.
Surdul răspunse însă serios:
– Dacă e să fim cinstiţi, nu prea cred că suntem pre­­gătiţi. Mai avem foarte multe de învăţat, şi din ale lup­tei, şi din ale oamenilor, şi din ale neoamenilor.
– Asta aşa e, recunoscu liniştit Mitu, şi‑şi mai luă niş­te mâncare.
– Hai să pornim iar la drum. Şi ar trebui deja să că­u­tăm un loc de popas.
Mitu încremeni.
– Ai înnebunit? Nu ne întoarcem ca să plecăm iar mâine?
Cei doi prieteni îl priviră uimiţi:
– Cum aşa?
– Păi doar nu vă gândiţi să dormim în Pădurea cea Ma­re fără nici un adăpost, fără nici o apărare mai se­ri­oa­să. Nu ştiţi că din cei care au făcut aşa ceva nici unul nu a scă­pat cu viaţă?
Cei doi dădură din umeri, strângând mai departe ce era de strâns. Mitu îi privea, la fel de mirat:
– Măi, fraţilor! Eu credeam că eu sunt nebun, dar voi mă întreceţi cu mult. Chiar vi s‑a urât cu viaţa?
Aruncând pe cal desagii, şi legându‑i bine, Dan îi răspunse:
– Cred că ştii că nu. Dar de ce faci pe copilul mirat? Chiar nu înţelegi că trebuie să lăsăm cele vechi şi să de­ve­nim alţi oameni?
Se întoarse dintr‑o dată, privindu‑l pe Mitu cu o pri­­vire căruia acesta nu‑i putea rezista. Părea alt Dan, mai bă­­trân şi mai puternic.
– Mitule, ştii că te iubim! Întoarce‑te la Fortul Ur­şi­lor şi aşteaptă‑ne acolo.
– Ce?!
– E bine să faci asta. Dacă nu eşti pregătit, Pădurea si­­gur te va ucide. Nu veni cu noi acum. Atunci când ne în­toar­­­­­cem la Drumul Trecătorii…
– Auzi! – se supără Mitu, dar nu prea convins. Te rog lasă‑mă cu lucrurile astea. De venit, vin. Înţeleg şi eu că tre­bu­ie să învăţăm multe. Dar credeam c‑o facem mai chibzuit.
Mitu şi chibzuiala! Altădată ideea ar fi smuls ho­ho­te de râs. Acum însă, abia dacă aduse o umbră de zâm­bet pe faţa lui Dan.
– Trebuie să ne schimbăm, Mitule. Ori suntem în sta­­­re să facem faţă Pădurii, ori mai bine ne întoarcem şi lă­săm flu­ie­rele urşilor negri.
Mitu plecă îngândurat capul. Avea şi Dan drep­ta­te. Dar nu‑i prea pica bine dreptatea lui Dan.
Porniră iar la drum.
La doar câţiva paşi de locul unde poposiseră Prin­ţul Ro­land stătea tolănit pe nişte tufe de ferigă, as­cuns pri­­vi­ri­lor. În mână răsucea nişte fire argintii din păr de u­ni­corn.
– Se pare că stareţul a avut dreptate să aibă încre­de­re în ei. N‑or fi poate eroii aşteptaţi, dar cel puţin sunt cinstiţi.
În clipa următoare dispăru cu o mişcare atât de iu­te, că puţini oameni ar fi văzut‑o măcar. Făcuse de fapt doar un salt, dar un salt fulgerător, care îl purtă departe prin lăs­­­tăriş, chiar înaintea celor trei, deşi aceştia pleca­seră de mai mul­­­tă vreme.

*

De obicei seara le aducea liniştea. Acum însă lucru­rile se schimbaseră. Doar când umbrele începuseră să se lun­­­gească se gândiseră că îşi făcuseră socoteala cam greşit: era mai bine să doarmă ziua şi să meargă noaptea, de vreme ce aşa făceau şi cele mai multe din făpturile Pă­durii.

De aceea se hotărâseră a face popas, şi a lăsa pe doi să doarmă. Cine să stea însă de strajă? Fireşte, Dan se o­fe­ri primul. Mitu însă îl respinse cu îndârjire:
– Tu ai făcut ultima strajă noaptea asta, şi ca ur­ma­re nu se cuvine să faci şi acum. E rândul meu.
– Îţi dai seama că asta înseamnă că până mâine n‑o să mai apuci să dormi?
– Desigur, stai liniştit. Hai, culcaţi‑vă că pierdem tim­pul!

Locul ales pentru dormit era mai sus de Valea Ne­rei, chiar pe dealul ce o mărginea pe partea pe care mer­geau ei. Era aici o mică poiană între pădure şi lăstăriş. Cei trei se a­şe­zară în poala pădurii, astfel încât să fie greu de vă­zut şi dins­pre pădure, şi dinspre vale, dar ei să vadă bi­ne în am­be­­­le părţi.

Dan şi Surdul se culcară îndată. Mitu îşi pregăti sa­bia şi arcul, şi se aşeză în umbră la pândă. Deodată, un gând fu­gar îi tulbură liniştea. Îşi aminti de povestea pe care o spu­sese Dan despre acea… arătare pe care o vă­zu­se. Nu fap­tul în sine îl tulbura, ci altceva, pe care nu‑l pu­tea în­ţe­lege a­cum. A! Da! Chiar şi când povestise Dan, se gân­dise la fap­tul că, într‑adevăr, luciul săbiilor, ca şi al să­ge­ţilor, îi poa­te da de gol noaptea. Dar ce se putea face? Hei, nu degeaba se jucase el atâta vreme pe coclaurii Şin­dri­liţei! Ştia bine ier­bu­rile din care se scoteau culori, şi mai ales cele care mur­dă­reau atât de tare, încât nici la spă­lat nu scăpai de pete cu uşurinţă. Curând avea în faţă un morman de asemenea bu­ruieni şi începu să mâzgă­leas­că atât săbiile lor cât şi fierul cu­ţitelor, săgeţilor, ţin­te­lor de la harnaşamentele cailor ş.a.m.d. Era o muncă grea mai ales prin atenţia pe care o ce­rea, şi pe care Mitu tre­bu­ia s‑o împartă cu pânda cerută de postul său de străjer. Dar când noaptea se lăsase peste ei, pu­­tea fi mul­ţu­mit: nicio sclipire nu mai luneca pe părţile metalice ale ar­me­­lor sau lucrurilor lor. Desigur, verdele în­tunecat în care le vop­­sise nu era prea arătos. Dar ce dacă? În­semnat era fap­tul că nu mai aveau să fie trădaţi de stră­lu­cirea meta­lului.

Îşi scutură uşor prietenii. În primele clipe aceştia nu înţelegeau unde sunt. Se credeau iarăşi în Şindriliţa, în vre­murile în care hălăduiau noaptea pe dealuri la vână­toare. Fi­reşte însă, îşi amintiră repede că altele erau îm­prejurările de acum. Şi, cu toate că din pricina nopţii vor­beau puţin şi în şoapte, trebuiră să laude fapta lui Mitu, cu adevărat chib­zu­ită şi de trebuinţă. După o vreme şi cei doi abia treziţi se obişnuiră cu întunericul şi hotărâră să urmeze cur­sul apei nu îndeaproape, ca până atunci, ci chiar din mar­ginea pă­du­­­rii, şi cu mare băgare de seamă. Ştiau de mult că seara mul­­te fiare ies la adăpat, şi nu era bine să le iasă în cale. De asemenea, era primejdie să fie conduşi de firul altei ape, ca­re ar fi curs în Nera şi cu care, din pricina întunericului, ar fi putut‑o a­se­mui. Şi cine ştie unde s‑ar fi trezit! O mare pro­ble­mă era şi calul Surdului. Pe Steluţă, Dan îl învăţase de mul­­­tă vreme a umbla în tă­cere ziua şi noaptea. Dar calul lui Sur­dul, Fulger, altfel un cal minunat şi învăţat, nu ştia să stea liniştit, fă­ră să dea glas la apropierea unei fiare sau a u­nui om. Şi acest lu­cru putea fi foarte primejdios la vreme de necaz.

Hotărâră prin urmare ca Dan să meargă primul, ur­mat de Steluţă, apoi Mitu şi apoi Surdul ţinând pe Ful­ger de dâr­logi, pentru a‑l putea opri de la nechezat.
Drumul prin noapte nu era de fapt anevoios din pri­­ci­na întunericului, căci luna era în creştere şi stelele mai mul­te ca la câmpie. Dar nenumărate sunete se auzeau în toa­te păr­ţi­le, şi Surdul stăpânea cu greu pe Fulger, care tre­mura şi tre­­­sărea adeseori. Cei trei prieteni se înţele­geau prin sem­ne. „Ca pe vremea când eram în Şindriliţa” gân­di Surdul, pu­ţin în­du­ioşat, şi apoi tresări. Trecuseră doar trei săp­tă­mâni de când ple­caseră din sat! Doar trei săp­tămâni, dar par­­că e­rau vea­curi. Se schimbaseră atât de mult în doar câteva zile!

Un pâlc de Năluci se ivi deodată în faţă. Cei trei se o­­priră fără un cuvânt, şi săbiile apărură în mâinile lor fără su­net. Chiar şi Fulger stătu încremenit. Nălucile se rotiră câ­­te­va clipe. Părea limpede că i‑au văzut. Dar, în chip ciu­dat, por­ni­ră către vale, fără a‑i băga în seamă. Parcă lu­ne­cau pe faţa pă­­­­mântului, atât de lin se mişcau şi fără zgomot.

Cei trei merseră şi ei mai departe, pândind în toate păr­ţile. Văzură zimbri, bouri şi cerbi coborând la apă. Dintr‑un de­siş mai mare se auziră mişcări grele şi um­brele unor bi­voli sălbatici se iviră, călcând greoi în mo­cir­la de la mar­gi­nea râ­ului. Vietăţi mărunte, ca iepurii, pâr­şii, veveriţele şi al­tele a­se­me­nea, mişunau peste tot. Era greu să te o­preşti de la a vâ­na aici, dar cei trei ştiau că da­că se lasă fu­raţi de pri­velişte pot să‑şi piardă viaţa. De a­ce­ea nici nu se gân­diră să vâ­ne­ze, ci îşi vă­zu­ră de drum.

Alte câteva pâlcuri de Năluci le tăiară calea, ori a­pă­rură într‑o parte sau alta a văii. Lumina lunii, cu care se o­biş­­nuiseră deplin, le dădea voie să vadă până mai de­par­te decât ar fi crezut că se poate, şi de aceea începură a fi tot mai în­gri­joraţi: era limpede că şi ei erau uşor de vă­zut (mai ales pentru făpturi al nopţii, ca duşmanii lor). Oa­re Nă­lu­ci­le în­cer­cau a‑i în­conjura? Oricum, trebuia să mear­gă mai de­parte.

Pentru o clipă, luci sub razele lunii, în iarba înaltă, bla­na roşcată a unui râs. Mai mult decât atâta era şi greu să va­dă, mai ales că de obicei râşii nu ies noaptea la vâ­nă­toa­re, ci sea­­ra sau dimineaţa. Oare de ce se mişca acesta?

Văzură şi urşi, nu o dată, şi o mică ceată de măgari săl­­batici, colunii, care trecu în fugă chiar pe lângă ei, fe­rindu‑se de o fiară mare, pătată şi urâtă, care cobora şi ea spre apă.

Pe deasupra treceau în zbor tot felul de lilieci, vâ­nând fluturii de noapte şi ţânţarii ce roiau peste tot. Mai sus, însă câteodată şi la rasul ierbii, planau bufniţe şi hu­hu­rezi, la o­biş­­nuita lor vânătoare de noapte.

Multe din acestea le mai văzuseră şi acasă. Dar aici domnea o linişte nefirească. Nici măcar bourii, cele mai pu­­ter­­nice făpturi pe care le cunoşteau ei – de două ori mai mari decât cei mai mari zimbri! – nu făceau gălăgia mân­dră pe care o cunoşteau din Ţinutul Câmpinenilor. Nici chiar bi­volii sălbatici, renumiţi pentru furia şi nepă­sa­rea lor, ca şi pentru mugetele lor jalnice, nu scoteau vreun sunet. Părea totul a­dus la tăcere de cine ştie ce vra­jă necunoscută, sau de cine ştie ce primejdie tainică.

Şi prima însemnare a acestei primejdii o cunoscură când ţâşniră din unghiul pădurii mai multe arătări mătă­hă­­loase şi pătate, care atacară cu iuţeala fulgerului un zim­­­bru din marginea lăstărişului. Acesta nu apucă a scoa­te decât un strigăt. Nu avu timp nici măcar să se apere. Se prăbuşi sfâr­te­cat în mijlocul haitei de monştri, care îşi săr­bă­toriră vic­­toria cu urlete lătrate. Era primul strigăt al nop­ţii, şi cei trei, în­cre­meniţi deja, tresăriră. Sur­dul abia pu­­tu să oprească ne­che­za­tul lui Fulger.

Calea le era acum tăiată. Fiecare dintre acele fiare era înaltă cât ei, şi mult mai lungă. Zimbrul părea să fie o gus­tare bună pentru ele, dar în nici un caz o masă adevă­rată. Ce pu­teau face? Cu arcul aveau puţine şanse de iz­bân­­dă, cu sabia nici atât. Porniră uşor şi liniştit în sus, in­trând în pă­dure, pen­tru a le putea ocoli. Dar în pădure se sim­­ţeau şi mai mult în primejdie. Umbrele copacilor se încrucişau pes­te tot, şi era greu să spui dacă sunt umbre sau vietăţi. Ochi mici şi mari luceau prin­tre ramuri şi trun­chiuri, uitându‑se o clipă la ei şi dis­pă­rând îndată sau, dim­potrivă, fixându‑i cu grijă.
Se opriră o clipă, obosiţi nu de greutatea drumului, ci de încordarea în care mereu erau. Umbra unei făpturi hâ­de răsări dintre copaci: era chiar un monstru asemenea ce­lor ce sfârtecaseră zimbrul!

Înainte de a se gândi vreunul ce să facă, Surdul slo­bozi din arcul său dublu o săgeată, drept într‑unul din o­chii fiarei. Aceasta sări o clipă în sus şi apoi se prăbuşi. Moar­tă. Moar­tă dintr‑o singură lovitură! Dan şi Mitu pri­vi­ră fericiţi ar­cul şi arcaşul ce îşi arătaseră astfel puterea. Şi toţi trei prin­­seră curaj. Era limpede că, şi dacă arcul o­biş­nuit al lui Mitu era prea slab, şi la fel sabia lui Dan, în schimb arcul Sur­dului era o armă primejdioasă, în stare să îi apere chiar şi de mon­ştrii Pădurii celei Mari. Şi cu­rând fu din nou ne­vo­ie de el, căci un fel de fiară imensă, un fel de râs uriaş cu colţi îngemănaţi şi lungi, sări înain­tea lor în primul luminiş în care intrară. Sur­dul era însă pre­gătit, iar Mitu îi luase demult calul în gri­jă. Săgeata ni­me­ri la fel de bine, drept în ochi, şi fiara se pră­bu­şi în­da­tă. Dar nu plecară mai departe. Surdul voia trofeu, şi nimic nu l‑ar fi putut smulge de lângă leşul monstrului u­cis. Scoase colţii cei mari (câte doi, aşa cum erau), ba chiar şi ghea­rele imense ale fiarei şi le legă mănunchi cu o frân­ghi­uţă, pentru a şi le face mai târziu colier. Mai prac­tic, Dan în­ce­pu să jupoaie blana foarte frumoasă a ani­ma­lu­lui, spre dis­perarea lui Mitu, care voia să plece cât mai re­pede. Şi, într‑un fel, avea şi el dreptate. Atraşi de mirosul de sânge, mai mulţi lupi se iviră în marginea lu­minişului. Din fericire erau doar nişte lupi obişnuiţi, şi cei trei oa­meni de lângă leş erau destui pentru a‑i face să şo­văie. Dar erau – aceşti lupi – un semn al apropierii altor fiare. Şi Dan fu nevoit să se grăbească iar Sur­dul – care îşi ter­mi­nase treaba sa – fu silit să‑l ajute. Plecară la timp, căci a­bia se topiseră printre copaci şi în urma lor, pu­nând pe goa­nă lupii, sosiră monştrii care sfâşiaseră zimbrul, spre a‑şi întregi gustarea.
„Ce noapte teribilă!” gândi Surdul. „Oare toate vor fi aşa de acum încolo?” Îi era cu atât mai greu cu cât se ba­zau pe el. Iar el, trebui să recunoască, se cam obişnuise a se baza pe Dan.

Se aşteptau la noi primejdii, mai ales după ce Dan îi făcuse să zăbovească lângă un pârâu pentru a spăla pie­lea fiarei cu multă grijă. Şi urlete îngrozitoare răsunară nu o dată în apropierea lor (ca şi în depărtare). În chip ciudat în­să, nicio fiară nu se mai apropie de ei, ba chiar şi vie­tă­ţile mărunte, pe care înainte le întâlniseră peste tot, pă­reau a se topi din jurul lor.

Când zorii se arătară iar peste Valea Nerei, şi fia­rele se ascunseseră cine ştie pe unde, Dan rosti cu un zâmbet:
– Se vede, Surdule, că fiara aceasta ucisă de tine e mult temută pe aici. Vezi, de când i‑am luat blana, toate ce­­­lelalte ne‑au ocolit.
Abia atunci înţeleseră şi cei doi pricina încăpăţână­rii lui Dan în jupuirea fiarei, ca şi pricina liniştii de care se bucuraseră apoi.
– Hai – zise Surdul – e rândul meu! Culcaţi‑vă o­leacă, şi apoi să dorm şi eu.
– Mă scoli pe mine, zise Dan. Mitu e vrednic de mai multă odihnă.
Acesta nu spuse nimic: aruncându‑şi pătura pe pă­mânt, se înfăşură în ea şi adormi într‑o clipă.

*

Petrecură astfel pe drum mai multe zile, sau mai bine zis mai multe nopţi. Căci deşi mergeau şi ziua, mai a­­les spre seară, drumul cel mai însemnat era cel de noap­te. Merindea luată de la Fortul Nerei se terminase de mult, în­lo­cuită de ciuperci şi fructe de pădure, ba chiar şi de ce­va peşte – scos cu mâna ori săgeata din Nera – sau chiar de car­ne. Cunoşteau acum tot mai bine vietăţile Pă­durii ce­lei Mari. Cele mai primejdioase păreau a fi râsul uriaş – ca cel vânat de Surdul în prima noapte –, apoi acele a­ră­tări hâde şi fără nume ce vânau în haită, un şarpe foarte mare, pe care‑l văzuseră – din fericire de departe – doar o dată, dar ale cărui urme le întâlniseră des şi, desi­gur, şer­pii veninoşi, de unii temându‑se chiar şi marile fiare ale pădurii.

Blana luată de Dan îi cam apărase de alte întâlniri. U­neori însă, fusese nevoie iar de arcul Surdului. Puterea lui ne­maiîntâlnită, care făcea ca săgeţile să bată foarte de­par­te, ori să străpungă şi cea mai groasă piele, le era a­cum de ma­re folos. Era cu adevărat o armă de legendă, şi iar şi iar se mi­raseră că nu se auzise până atunci nimic de ea.

Pe măsură ce cunoşteau mai bine Pădurea cea Ma­re, îşi dădeau însă seama că o cunosc mai puţin decât cre­deau. Şi înţeleseseră deja că era şi o anume putere care îi o­cro­tea din umbră. Chiar dacă puteau ucide unele din ce­le mai mari fiare întâlnite, ştiau prea bine că o haită i‑ar fi ni­micit. De asemenea, erau siguri că nu întâlniseră cele mai mari primejdii ale Pădurii, şi aceasta nu pentru că nu e­rau văzuţi sau duşmăniţi.

Mai avuseseră o luptă cu un pâlc de Năluci, pe ca­re le nimiciseră fulgerător. Acum îşi dădeau seama că, de­şi Nă­­­­­­lu­­ci­le erau înspăimântătoare, erau departe de a fi lup­tă­to­rii per­­­­fecţi pe care le credeau îndeobşte oamenii. Şi în­ţe­le­geau într‑un fel dispreţul Prinţului Roland faţă de ei.
– Oare cum de mai rezistă forturile de pe Drumul Tre­cătorii? – se întrebă Mitu în tihna amiezii, într‑una din zi­le. M‑aş fi aşteptat să fi pierit de mult în faţa unor aşa puteri.
– Ei – zise Surdul. Dar tu crezi că Pădurea stă doar cu ochii pe oameni, să‑i distrugă? Nici gând. Făpturile Pă­durii îşi văd de ale lor, şi cu oamenii au legături doar aşa, câ­teo­dată, după cum se întâmplă. Şi mai ales când oa­me­nii îşi ba­gă nasul unde nu trebuie.
Râseră uşor.
– Dar noi – spuse şi Dan –, noi vom reuşi oare să a­jun­­gem să fim aşa cum trebuie? Dacă vă aduceţi aminte, la fa­ce­rea lumii omul trebuia să fie stăpân peste toate.
– Frumos! Aş vrea să văd şi eu cui se supun fiarele as­­­­tea de aici. Omului… n‑aş prea crede.
– Depinde de om! – se auzi o voce din pădure.
Cei trei săriră în picioare într‑o clipă.
Din umbra copacilor ieşise un bărbat voinic, dar cu pri­virea tristă. După arme şi haine îşi dădură într‑o clipită seama că era dac.
– De tine ascultă? – întrebă Mitu cu îndrăzneală.
– De, ce să zic, unele da, altele ba.
Râseră toţi patru.
– Dar voi ce faceţi pe‑aici?
– Căutăm Pământul Dacilor – recunoscu pe loc Mitu.
Necunoscutul începu să râdă.
– Îşi căută unul umbra trei zile. Vreţi să‑l ajungeţi pe acela?
– Adică – se băgă Surdul – am şi intrat în Pământul Da­ci­lor.
– De bună seamă că aţi intrat pe pământul nostru. Dar nu prea ştiu cine va poftit pe‑aici.
Cei trei se priviră îngrijoraţi.
– Ei – spuse străinul –, de fapt nici nu mă priveşte pe mine. Oleacă de vin aveţi?
Prietenii dădură din umeri.
– N‑avem.
– Păi de ce n‑aveţi? Nu veniţi dinspre Drumul Tre­cătorii?
– Ba cum să nu!
– Păi acolo e vin cu grămada. De ce n‑aţi adus cu voi? Sau voi nu beţi vin, ă?
– Ba, câteodată, aşa, se mai întâmplă să bem şi noi. La sărbători. Dar de obicei nu bem şi nici nu luăm la noi.
– Ciudaţi mai sunteţi! – făcu străinul, aşezându‑se lân­gă ei.
În umbra mantalei groase care‑l acoperea se văzu um­­bra unui fluier scurt, din lemn. Dan recunoscu îndată fluierul fără sunet cu care se chemau sau goneau anima­lele de către unii ciobani, mai iscusiţi.
– Auziţi, poate puteţi să‑mi daţi un sfat – zise ne­cu­nos­­cutul. Sunt foarte întristat şi nu ştiu cum să‑mi vin­dec inima.
– Dar de ce eşti întristat? – întrebă Dan.
Acela şovăi.
– Dacă nu ştim pricina întristării, cum am putea să‑i aflăm leacul?
Surdul şi Mitu îl lăsară pe Dan să vorbească. Ei nu prea le aveau nici cu sfaturile, nici cu vindecările de i­ni­mă sau altele asemenea.
– Cum să vă spun? Am avut şi eu o treabă în alte părţi ale Pădurii şi, când m‑am întors, am aflat că vruta mea, crezând…
– Cine? – îl întrerupse Dan.
Omul îl privi cu mirare.
– Vruta mea! A, mândruţa, măi, sau logodnica, du­pă cum îi mai ziceţi voi.
– Aha! – făcu dumirit Dan.
– Aşa. Vruta mea a crezut că am murit. Nu ştiu ci­ne i‑o fi băgat asta în cap, dar s‑a săturat repede de vă­du­vie şi a­cum s‑a măritat cu altul. Şi sunt aşa de amărât, că nu ştiu ce să fac. S‑o pedepsesc, n‑am de ce. Dacă a crezut aşa, nu‑i vi­­no­vată. Să mă pedepsesc, iar n‑am de ce. Dar nici să tră­iesc nu‑mi mai vine. Am plecat aşa pe coclauri ca să scap de du­rere, dar mă tot roade şi roade, şi nu ştiu cum să scap de ea.
Dan dădu din cap cu înţelepciune.
– Păi nu aşa se scapă de durerea din iubit.
– Nu?
– Nici vorbă! Dacă vrei să îţi linişteşti inima, ai doar două căi bărbăteşti.
– I‑auzi! – făcu mirat voinicul. Spune!
– Una este să te laşi de toate ale lumii. Te întorci spre ce­­le ale Cerului, şi te duci frumos la o mânăstire, un schit ce­va.
– Mda, bună idee, dar nu mi se potriveşte! Eu la mâ­năs­­­tire? Poate pe la două – trei sute de ani, cine ştie.
– Atunci ai cealaltă cale. Uită de… vruta aceea sau cum îi zice, şi caută‑ţi altă fată, care să te iubească şi pe ca­­re s‑o iubeşti.
Omul îl privi cu neîncredere.
– Şi crezi că asta m‑ar ajuta cu ceva?
– Păi nu ştii vorba aia, „dragostea n‑are leac decât o­chii care‑ţi plac”? Găseşte alţi ochi care să‑ţi placă şi să vezi ce uiţi de ceilalţi. Că ştii şi vorba aceea „ochii care nu se văd se uită”. Şi dacă‑i uiţi, nu‑ţi mai plânge inima du­pă ei.
Voinicul se ridică şi, săltându‑şi cuşma, se scărpină în cap.
– O fi cum zici tu, că te văd om cu minte. Dar voi ce ziceţi? – se întoarse el către ceilalţi doi.
Ei dădură din umeri:
– La cele sufleteşti Dan se pricepe bine. Noi – şi râ­se­ră – mai mult la cele lumeşti.
– Şi totuşi n‑aţi luat vin la voi? – se miră iar dacul.
– Păi la loc de primejdie numai vinul nu mai tre­bu­ia, recunoscu Mitu.
Străinul încuviinţă din cap.
– Asta aşa e. Păi, ce să vă spun? Mergeţi cu bine şi să ne vedem sănătoşi.
Şi se topi printre copaci.
– Asemenea! – strigară cei trei în urma lui.
Apoi se priviră unul pe altul cu mirare:
– Cam ce fu asta, fraţilor?
– Poate aşa or fi dacii de fel. Vin, întreabă, pleacă… fără vin... – râse într‑o doară Mitu.
Dar şi el, şi Surdul, trăgeau cu coada ochiului la Dan.
– Eu cred – răspunse acesta aşteptării lor – că e vre­mea să plecăm la drum. Am intrat, din câte se pare, în Pă­mân­tul Dacilor. Dar ar trebui să întâlnim o cetate, un sat ce­­va, să ne înfăţişăm la vreun şef de‑al lor, taraboste sau cum îi zice. Avea dreptate omul acesta că nu ne‑a poftit ni­meni pe‑aici. Şi dacă nu facem iute rost de‑o in­vitaţie, s‑ar pu­tea să ne trezim poftiţi fie afară din acest tărâm, fie a­fară din această lume.

Deşi vorbea oarecum în glumă, simţiră că era de fapt foarte serios. De fapt, şi ei aveau cam aceeaşi părere. Dar ar fi vrut să ştie ce crede el şi despre omul care toc­mai îi vi­zi­tase. Dar despre aceasta Dan părea a avea gura legată.

Plecară iar, tot de‑a lungul Nerei, care părea a nu se fi micşorat deloc după atâtea zile de mers. Doar vre­mea era ce­va mai răcoroasă şi, uneori, pe culmile mai î­nal­te pe care a­­jungeau, vedeau în faţă vârfurile semeţe ale u­nor munţi necunoscuţi.

Se lăsă iar – pentru a câta oară? – înserarea. Dar pri­mul sunet al înserării fu uimitor. Un bucium! Dar şi ce bu­­cium! Se vedea că sună de departe, dar clocoteau văile de cân­tul lui.

– Chiar că am intrat în Pământul Dacilor, măi fra­ţi­lor! – spuse bucuros Mitu. Auziţi ce frumos sună buci­umul.
Un corn se auzi peste culme, cu o putere de necre­zut.
– I‑auzi! – şopti el plin de admirare.
Surdul clătină din cap.
– Cred că acum suntem într‑o primejdie mai mare de­cât am fost vreodată.
Se întoarse spre Dan:
– Cum facem să ne întâlnim cu ei fără să creadă că a­vem cine ştie ce gânduri necurate?
– Dar ce gânduri ai, Surdule, de ai venit în Pă­mân­tul Dacilor? – îl întrebă, cu totul neaşteptat, Dan.
– Cum ce gând? Te‑ai bolunzit la cap? Doar ştii şi tu că am venit aici la sfatul Prinţului Roland.
– Bine, dar de ce?
Surdul dădu din umeri.
– Păi n‑am vorbit asta o dată? Cum de ce? Poate ca să învăţăm şi noi să luptăm cum se cuvine.
– Păi, vezi!
– Ce să văd, Dane? Ce‑i cu tine? Io te‑ntreb cum să fa­­­cem să ne întâlnim cu dacii fără să creadă că suntem duş­­mani sau cine ştie ce, şi tu mă iei cu d‑astea?
Dan râse.
– Cu dacii ne‑am întâlnit deja, dragule. Şi dac‑or vrea, ne mai întâlnim. Dar depinde de ce vor ei.
Surdul şi Mitu îl priviră uimiţi:
– Vrei să zici că voinicul acela…
Dan dădu din umeri. Apoi arătă cu bărbia înainte.

Pe culme, pe cerul roşiatic al înserării, cinci călăreţi – toţi pe cai mici ca Steluţă – se vedeau ca nişte umbre în­tunecate.
– Dacii! – murmură Mitu.

 

<CAPITOLUL V                                  CAPITOLUL VII>