La drept vorbind, acest capitol ar putea fi foarte scurt. Cei trei au fost primiţi de daci, deşi nu li s‑a dat vo­ie să intre în nici un sat ori cetate. Au fost duşi drept la una din aşa‑numitele „mânăstiri ale lupilor” unde erau ta­­bere pen­­tru instruirea mi­li­tară a tinerilor. Iar această in­s­tru­ire s‑a ară­tat a fi în mare parte foarte deosebită de tot ce‑şi în­chi­pu­i­seră cei trei prieteni. Şi foar­te, foarte grea. Dar la sfârşit, şi ne grăbim să mărturisim că au ajuns la sfârşit cu bine, Dan, Surdul şi Mitu erau luptători ade­vă­raţi sau, ori­cum, mult mai buni decât ar fi crezut ei în­şişi că pot fi. Pe scurt, a­ceasta este şederea lor în Pământul Da­cilor. Prea pe scurt?

Atunci, să arătăm unele din întâmplări mai pe larg.

A! Şi să amintim înainte de toate că, deşi n‑au aflat a­ceas­ta decât mai târziu, cei trei fuseseră primiţi de către daci şi din pricina rugăminţilor personale ale Prinţului Roland (care nu prea suporta să facă aşa ceva de obicei, dar cedase şi el ru­gă­minţilor stareţului!).

*

Fuseseră duşi prin păduri până la o mânăstire de lup­­­tători. Nu mai auziseră de aşa ceva, dar de fapt cine îi cu­noş­tea pe daci cu adevărat?

Mânăstirea era ceva neobişnuit. Călugării adevă­raţi tră­iau în stâncă, într‑un fel de mici peşteri, de multe ori chiar de ei săpate. Mânăstirea era dedicată lupilor, şi fia­rele se sim­ţeau aici pe pământul lor. Veneau deseori, luând car­nea pre­gătită de călugări, sau cercetând curioşi oamenii aflaţi în cu­prinsul mânăstirii. Cei mai mulţi nu erau însă că­lugării. Cei mai mulţi erau tinerii daci. Aceş­tia erau la o vârs­tă numită de obicei chiar „vârsta lupi­lor”. Atunci când in­trau în această vârstă tinerii nu mai suportau să asculte de legile satului sau cetăţii. Şi, după legea străbună, fugeau în păduri, singuri sau cu alţii ase­menea lor. Nu aveau voie să atace aşezările, dar tre­­­cătorii puteau fi oricând jefuiţi – şi u­neori chiar ucişi – de hai­tele tinerilor „lupi”. Trăiau din vâ­nătoare, pescuit şi jaf. Da­că se îmbolnăveau ori erau ră­niţi rău, nu puteau intra în nicio aşezare omenească, decât da­că se legau să se supună pen­tru totdeauna legilor. De a­ceea singurul lor adăpost la nevoie erau sihaştrii şi mâ­năs­ti­rile, unde puteau primi tă­mă­duirea de care aveau nevoie. Mai mult, unele mâ­năstiri erau de­dicate artelor războinice. Că­lugării lor nu doreau a se su­pune legilor căsniciei şi vieţii obişnuite, ci se dedicau luptei, pentru toată viaţa. Şi fă­ceau aceasta, dar nu ca tinerii „lupi”, trăind de azi pe mâi­ne, ci bine gândit şi organizat. De multe ori şi tinerii „lupi” stăteau o vreme pe lângă asemenea mâ­năstiri, nu doar pentru în­grijire, ci pentru a învăţa să fie lup­tători a­de­vă­raţi. Mai este, poate, de folos să spunem că erau do­uă fe­luri de mânăstiri: cele numite „ale lupilor”, pentru da­cii o­biş­nu­iţi, şi cele numite „ale urşilor”, pentru cei care aveau o foarte mare putere trupească.

Desigur, nu se punea problema ca cei trei să fie duşi către o mânăstire „a urşilor”. Poate că Surdul ar fi fost pri­mit într‑o asemenea mânăstire – şi o dată chiar a do­rit a­ceas­ta – dar ar fi însemnat să se despartă pentru mul­tă vre­me de prietenii săi. De aceea au fost, aşa cum am arătat, duşi la cea mai apropiată mânăstire „a lupilor”.

Primul lucru pe care l‑au văzut acolo a fost răceala cu care îi priveau tinerii. Erau pentru ei nişte străini – deşi pâ­­nă la urmă, dacă stai să te gândeşti, erau de acelaşi sân­ge – şi nu înţelegeau de ce fuseseră primiţi acolo unde ni­cio­dată străinii nu aveau voie să intre.

Chiar din noaptea aceea, Dan, Surdul şi Mitu au pri­mit o lecţie foarte aspră. Cel care îi întâmpinase pe ca­le, şi ca­re era chiar tarabostele adică şeful regiunii în care se aflau, i‑a pus să arate ce ştiu. Şi, spre ruşinea lor, i‑a pus să lupte cu fiul său de… zece ani.

Torţe de răşină aruncau o lumină destul de bună a­su­pra luminişului, înlăturând ceva din bezna unei nopţi no­roase.

Dan a fost primul care a intrat în luptă. Se temea să nu‑l rănească pe copil şi să capete astfel ura tarabostelui. Dar la prima încrucişare a săbiilor a fost cât pe‑aci să ră­mâ­nă fă­ră ar­mă, atât de tare lovise copilul. Aşa că Dan a în­ţe­les că tre­buie să ia lupta în serios, dar degeaba: cu­rând puş­tiul i‑a smuls cu o lovitură dibace sabia şi cu un picior în burtă l‑a trân­­tit la pă­mânt, punându‑i sica înco­voiată la gât.

Mitul râdea, ca de obicei, fără a înţelege ce s‑a în­tâm­plat. De aceea, tarabostele l‑a invitat pe el să continue.

Mitu s‑a repezit cu obişnuita lui furie, cu un vârtej de lo­­vituri puternice şi iuţi. Aproape ca în lupta cu Nălu­cile, gân­­­dea Dan de pe margine, sperând ca prietenul să‑i ştear­gă ru­şinea. Dar vârtejul de lovituri s‑a terminat dintr‑o dată, când Mitu s‑a prăbuşit la pământ cu un fir de sânge cur­gându‑i din frun­te, unde fusese lovit nă­praz­nic de garda sicii copilului de zece ani.

Surdul a clătinat din cap către Dan:
– Măi Dane, chiar dacă ne facem de ruşine azi, ne‑o spă­lăm mâine. Se vede că aici sunt adevăraţii luptători şi avem cu adevărat ce învăţa. Până la urmă, avea dreptate Prin­­ţul Ro­land. Suntem abia nişte copii în cele ale luptei. Dar asta nu în­seamnă să ne lăsăm.

Şi a intrat şi el în luptă.

În mod ciudat, a luptat fără teamă şi fără pripeală. Cu­­­rând puştiul a văzut că, deşi avea o forţă foarte mare, Sur­­­dul era mult mai puternic. Şi, după ce văzuse cele în­tâm­plate cu Dan şi Mitu, Surdul lupta din răsputeri, cu toa­­tă for­ţa, a­ge­ri­mea şi atenţia, încercând din răsputeri să câş­tige. Dar nu avea să izbutească nici el. Curând copilul a izbutit să‑l facă să se îm­piedice, numai puţin, dar de a­juns pen­tru a‑i pune şi lui arma la gât.

Tinerii „lupi”, pe margine, râdeau plini de dispreţ. Şi Dan nu se putu opri să‑şi spună că în râsul lor era ceva la fel de sălbatic precum în urletul lupilor.

– Mergeţi şi vă odihniţi, zise tarabostele. Mâine vom a­vea de lucru. Dacă veţi trăi după ziua de mâine, veţi pu­tea fi luptători. Dacă nu, aţi venit doar ca să muriţi.

Cu aceste vorbe de încurajare au fost trimişi către vi­zuina ce le fusese pregătită – ca bolnavilor şi răniţilor – de călugării luptători, între câţiva copaci puternici. Pri­vind la vi­zuinile în care se retrăgeau ceilalţi, au văzut cât de lipsite de apărare păreau acelea, în vreme ce ei aveau o în­tăritură din bârne şi o poartă. Aveau să afle mai apoi că doar mu­ri­bun­zilor li se dădeau asemenea vizuini, căci niciun dac în pu­tere nu s‑ar fi gândit că nu poate goni un lup ori un urs de lângă culcuşul său. Iar alte fiare nu se a­propiau de mâ­năs­tire, din pricini foarte serioase.

Fuseseră cu adevărat obosiţi şi s‑au sculat într‑un po­top de apă. Nu! Nu începuse ploaia! Tinerii luptători daci se distrau pe seama lor, trezindu‑i cu o doniţă cu apă.
– Aţi venit să dormiţi, copilaşi? – se auzi un glas.
– Să vă dăm şi un pătuţ? – întrebă altcineva griju­liu.
– Să vină mămica să vă legene? – îi îmbie un bine­vo­itor.
– Un lăptic călduţ cu miere nu vreţi? Hai, să vă fa­ceţi mari! – îi îndemnă cineva.
– Poate în vreo cinci sute de ani, râse altul. Mai bi­ne să‑i lăsăm, că acu încep să plângă. Nu‑i vedeţi ce nă­uci sunt? Parcă‑ar avea trei ani.
Şi tinerii daci plecară cu acelaşi râs care le dădea fi­ori celor trei prieteni.

Se sculară, bineînţeles. Nici nu apucară să mă­nân­ce, şi t­arabostele veni să‑i ia. Avea o faţă oarecum scâr­bită, ca şi cum ar fi trebuit să facă încă o încercare de a scăpa niş­te că­ţei ne­vol­nici de la înecul ce ar fi fost singu­rul lucru bun pen­tru ei.

Se opri însă şi, schimbându‑se oarecum la faţă mai spre bunăvoinţă, se întoarse spre ei:
– Voi, nu sunteţi chiar luptători proşti. E drept că nu ştiţi să luptaţi cu adevărat, dar se vede şi că v‑aţi pre­gă­tit, că des­tulă vreme aţi ţinut sabia în mână, că aţi în­văţat mul­te miş­­cări… Dar tot drept este şi că nu ştiţi să lup­taţi, şi că avem co­pii de şase ani care luptă la fel de bi­ne ca voi, iar câ­ţiva chiar mai bine. Şi, nu ştiu cum să vă spun, cel mai trist lucru este că slă­biciunea voastră mare e că... voi nu luptaţi.

Cei trei îl priveau năuci, fără a înţelege mare lucru.
– Luminăţia Ta, îl întrebă Dan după legea dacică, nu înţelegem. Cum adică „nu luptăm”?
– Nu luptaţi! Voi nu luptaţi! Voi vă ciorovăiţi, vă ju­caţi, vă hârjoniţi, orice, dar nu se poate spune că luptaţi.
Şi le întoarse iar spatele, mergând mai departe.

Fireşte, cei trei îl urmară, schimbând între ei priviri ne­­­dumerite. Un fel de urlete se auzeau în faţă, urlete săl­ba­­­ti­ce, îngrozitoare, care le ridicau părul pe ceafă. Urle­te­le a­ces­­tea erau mai cumplite prin nebunia lor decât în­fă­ţi­şarea teribilă a fiarelor pe care le înfruntaseră în nop­ţile trecute.
După o vreme, intrară într‑o poiană largă. Un ţarc des­­­tul de strâmt stătea în mijloc, iar într‑o parte a sa era un fel de strungă dublă, închisă deasupra tot cu lemne. La mar­ginea po­ienii erau multe cuşti, în care un fel de câini u­riaşi urlau ne­bu­neşte, plini de bale şi cu ochii însânge­raţi.

– Câinii ăştia… – şovăi Surdul – câinii ăştia sunt tur­baţi?
Tarabostele râse cu acelaşi râs crud ca al tinerilor.
– Da, sunt turbaţi. Pentru voi.
– Cum, „pentru noi”?
Bărbatul îşi drese glasul, privindu‑i cu o asprime a­bia stăpânită. Ochii săi păreau de gheaţă şi săgetau.
– Avem câteodată şi noi nevolnici ca voi, care nu sunt în stare să lupte, dar nici n‑au bunul simţ să se re­tra­gă la o mâ­năstire. Atunci îi supunem acestei încercări. U­nii fug, spre a scăpa de ea. Treaba lor. Cei care intră în a­ceas­­tă în­cercare ies ori luptători, ori morţi. Şi nu oricum, ci morţi în chinuri.

Se opri o clipă, ca şi cum ar fi aşteptat ca cei trei să se sperie. Dar chiar răceala lui îi făcuse să se pună în gar­dă. Simţeau cum intră în aceeaşi stare ca la lupta cu Nă­lu­cile. O primejdie de moarte îi pândea.
– Nu vreţi să plecaţi? – îi îmbie scurt şi chiar bine­voitor tarabostele. Vă dau cuvântul meu că vă voi duce chiar eu până la Fortul Nerei.
Cei trei clătinară din cap, fără un cuvânt.
– Bine, zise rece bărbatul. Aţi ales moartea.

Cu o singură mişcare îl aruncă pe Dan peste mar­gi­nea ţarcului. Acesta ar fi putut să se împotrivească, dar ştia că nu este bine. Avu însă grijă să nu se lovească nici de ţarc, nici de pământ. Când căzu, avea deja sabia în mâ­nă. Deja doi dintre călugării luptători începuseră să care cuş­tile către marginea ţarcului şi dădură drumul unui câi­ne tur­bat, care se azvârli fulgerător asupra lui Dan. A­ces­ta şti­a că orice pi­cătură din balele câinelui şi orice zgâ­ri­e­tu­ră pu­teau însemna moartea, o moarte cum­plită, prin boa­la tur­bării. Se mişcă necruţător şi cu o sin­gură lovitură des­pică ţeasta fiarei în­ne­bunite. Urmă alt câine, şi apoi al­tul, iar apoi… al­ţii! Era ceva îngrozitor, şi la privire, şi la auz. Părea o ne­bunie de­să­vâr­şită. Alb la faţă dar rece ca ghea­ţa în priviri, în mijlocul ţar­cului,

Dan înfrunta fiară du­pă fia­ră. După o vre­me, nu mai sosi nici­una.
– E gata, zise taraboste. Poţi sări înapoi.
Dan se îndreptă spre gard, şi alt câine fu eliberat în ţarc, spre a se năpusti asupra lui. Însă Dan se întoarse ful­gerător şi izbuti a ucide şi acest neaşteptat duşman. Sări gar­­­dul atent şi la ţarc şi la cei care erau dincolo, ca şi cum toţi ar fi putut fi duşmani.
Pentru Surdul şi Mitu urmă aceeaşi tortură.
Tarabostele îi privi la sfârşit cu acelaşi dispreţ şi a­ce­eaşi răceală:
– Pentru nevolnicia voastră a fost nevoie să moară atâtea făpturi! Să ţineţi minte jertfa lor. Sper să nu fi fost degeaba.
Porniră spre locul lor de odihnă cu capetele ple­ca­te. Ceea ce se întâmplase fusese îngrozitor. Era ca în lupta cu Nălucile, dar într‑un fel chiar mai rău. Nu doar că a­cum era ziuă, şi văzuseră limpede tot. Dar acum ştiu­seră ce vor fi nevoiţi să facă şi totodată că nu au nicio scăpare de­cât lupta. Nu putuseră arăta îndurare anima­lelor acelea chi­nu­ite, deşi ar fi vrut aceasta. Dar înţelese­seră ceva. În­ţe­le­se­seră acum de ce spuneau dacii că ei nu luptau, ci se ju­cau: pen­­tru daci în luptă sabia se scotea doar pentru a u­cide. Şi chiar în antrenamentele lor, dacii luptau tot ca şi cum ar fi vrut să se ucidă între ei. Nu cu­noşteau o cale de mij­loc. Şi, la drept vorbind, nu aveau de ce. Pentru ei, pen­tru lumea în care trăiau ei, lupta nu era nici un lux, nici o formă de a face pe grozavii sau a‑şi arăta bărbăţia. Lupta era pur şi simplu diferenţa dintre viaţă şi moarte. Cei care înţelegeau aceasta puteau deveni luptători. Cei care nu înţelegeau a­ceasta, în lumea dacilor, erau sortiţi mor­ţii ori ruşinii a­lun­gării. Sau, dacă erau în­ţelepţi, se pu­teau retrage printre si­haş­tri, spre a deveni luptători ai spi­ritului.

*

Din ziua aceea cumplită, de care cei trei îşi adu­ceau aminte cu greu, lumea se schimbase pentru ei. Une­ori plân­geau pe ascuns, cu sau fără lacrimi, durerea vieţii noi şi as­pre în care intraseră. Dar învăţaseră a arăta, în toa­tă pre­gă­ti­rea căreia i se supuneau, aceeaşi răceală, ace­eaşi fu­rie de ghea­­ţă ca şi dacii. Era ceva cumplit, ca şi cum ar fi fost într‑un război aproape neîncetat, într‑o lup­tă aproape fără sfârşit.

Aveau, în sfârşit, pregătirea de luptători adevăraţi pe ca­re o visaseră de mici. Dar se dovedea a fi altceva de­cât îşi închipuiseră, mult mai greu şi mult mai urât. Şi în­ţe­leseră că u­ne­ori nu este chiar atât de bine când pri­meşti ceea ce ai vrut.

Învăţau cele mai bune mişcări pentru a ucide. În­vă­ţau cele mai bune lovituri pentru a ucide. Învăţau cum să îşi a­măgească în luptă duşmanul mai puternic, mai ma­re, mai is­­cusit, pentru a‑l ucide. Totul se învârtea în ju­rul morţii, a­ici la daci. Şi ei trebuiau să înveţe acest fel de via­ţă. Şi nu în­ţe­le­geau cum poţi trăi astfel fără să intri în dez­nădejde, sau fără a deveni o bestie doar cu chip de om.

Şi odată, după multe zile şi săptămâni de muncă, în­­drăzniră a vorbi cu tarabostele despre aceasta.

Bărbatul îi ascultă şi, spre mirarea lor, zâmbi:
– Îmi aduceţi aminte de copilul meu când era mic. Şi el mă întreba cum să împăcăm trebuinţa de a ucide cu po­­runca dată nouă de a păzi viaţa Firii. Sau a naturii, cum îi ziceţi voi.
– Şi? – stărui Dan.
– Uitaţi‑vă la ceea ce este în jur. E nevoie, în toate, şi de moarte şi de viaţă. Dar foarte important este să ştii şi de ce trăieşti, şi de ce mori. Şi, de aici, iese şi a treia lege: ce­ea ce faci, tot ceea ce faci, este fie viaţă, fie moarte.
Se opri, şi se uită o clipă la ei. Şi, de necrezut!, zâm­bi, zâmbi cald!
– Ştiu că pentru voi, veniţi dintr‑o lume în care oa­menii sunt obişnuiţi să piardă vremea cu tot felul de pros­tii, aşa ceva este foarte greu. Dar este singura cale.
Cei trei îndrăzniră iar:
– Şi cum faci să nu intri în deznădejde, în faţa unei asemenea asprimi neîncetate?
Fu rândul tarabostelui să îi privească cu uimire, dar era o uimire prefăcută:
– Deznădejde? Pentru ce? Pentru că faci ceea ce tre­bu­ie să faci? Doar un laş poate deznădăjdui pentru că îşi fa­ce datoria!
După o pauză scurtă le vorbi însă cu altă voce:
– Dar nimănui nu‑i este dată numai asprimea. În vâl­toarea vieţii avem cu toţii mai multe locuri de odihnă şi a­linare. Avem şi pieptul femeii, şi căldura prieteniei, şi fru­museţea Cerului sfânt, şi frumuseţile Firii, şi plăcerea u­nei me­se pe cinste şi altele asemenea. Sunt popasuri din a­ces­tea. Dar trebuie – şi vocea îi deveni iar asemenea cu şu­ieratul sa­biei în luptă – trebuie să ai grijă! Să nu te ro­beas­că, ni­cio­da­tă şi cu niciun chip, vreun asemenea po­pas. Căci asta în­seam­nă moarte.

Făcu iar o pauză. Pentru cei trei, aceste opriri ale ta­ra­bostelui erau bine-venite, căci le îngăduiau a‑şi rândui gân­­­­durile după străvechea înţelepciune dacă.
– Şi dacă – începu iar dacul, cu ochii parcă înfipţi în slava cerului – dacă se întâmplă să nu ai tihnă sau po­pas multă vreme, ori poate niciodată, chiar şi aşa, nu ai de ce să deznădăjduieşti. Dincolo de moarte te aşteaptă o­dih­na veş­niciei, şi veşnica bucurie a eroilor, singurii vred­nici de viaţă şi bucurie.
După o clipă de tăcere, se ridică şi dispăru între copaci.
Cei trei izbutiră a vorbi în aceeaşi zi şi cu unul din­tre călugării luptători, pentru altă întrebare:
– Dacă voi, dacii, iubiţi viaţa şi toată viaţa Firii sau a na­turii, nu doar viaţa voastră, de ce vă ocupaţi atât de mult de moarte? Mereu vă gândiţi la ea, şi mereu vă pre­gă­tiţi să daţi morţii alte făpturi.
– Da, încuviinţă călugărul. Dar şi să murim.
Cei trei îl priviră nedumeriţi.
– N‑aţi înţeles până acum? Noi învăţăm aici nu doar să ucidem, ci şi să fim ucişi. Moartea este un adevăr. Dar es­te un adevăr de care alţi oameni se ascund. Noi nu ne as­cundem de ea. Dimpotrivă, învăţăm tot ce se poate des­pre ea. Şi mai ales cum să o primim. Pentru noi, moar­tea este ce­va drag, ceva bun. Dacă ştim că am trăit cum tre­buie, şi că mu­rim cum trebuie, înseamnă că a muri este bine. Dacă nu mori cum trebuie, dacă trăieşti greşit, de­si­gur că moartea es­te ceva îngrozitor. Mă mir însă că mă în­trebaţi aşa ceva, şi mai ales – zise către Dan – tu, care ai ci­tit atâtea cărţi sfinte. Oare n‑ai înţeles până acum că a­devărata credinţă se trăieşte?
– Ba da – se grăbi să încuviinţeze Dan.
– Şi atunci ce nu înţelegi? Este vreme să trăieşti şi es­te vreme să mori. Şi trebuie să ştii cum le faci pe toate. Dar cea mai importantă este moartea, căci este singurul lu­cru si­gur în viaţă.
– Într‑adevăr, recunoscu Dan, dacă putem fi siguri de ceva, acesta este faptul că vom muri.
– Şi nu doar voi! Şi prietenii voştri, părinţii voştri, co­piii voştri, dacă veţi avea. Noi, dacii, ştim aceasta, şi ne pre­gătim pururea pentru moarte. Aceasta este, pentru noi, e­li­be­rarea din lumea aceasta a suferinţei. Legea noas­tră este să ne încordăm toate puterile pentru a trăi şi a mu­ri frumos, pen­tru ca dincolo, în viaţa nesfârşită a e­ro­ilor, să ne bu­cu­răm de frumuseţea veşnică.

Era greu pentru cei trei să înţeleagă toate aceste lu­cruri. Poate mai greu decât antrenamentele, care începeau să devină cu vremea tot mai… nu uşoare, dar, cumva, o­biş­nuite. Nu mai era acel chin îngrozitor de la început. În­vă­ţa­seră într‑un fel că lupta este luptă şi se dă pe viaţă şi pe moarte. Deveniseră tot mai buni, iar tinerii „lupi” râ­deau mai puţin de ei, şi parcă mai prieteneşte. Chiar au fost pri­miţi la vânătoare, şi au avut astfel prilejul de a ve­dea curajul pur şi simplu nemărginit al dacilor. Aceştia se aruncau în luptă fă­ră frică, oricât de puternici ar fi fost duşmanii. De aceea de multe ori şi cădeau în luptă dintre ei – oricât de is­cusiţi sau chibzuiţi ar fi fost. Căci nici nu se putea altfel. Cum ar fi pu­­tut să nu moară dintre ei, a­tunci când în­drăz­neau să a­tace doar cu suliţe scurte ori cu să­biile lor curbate grupuri de zim­brii şi chiar de bouri? Şi n‑o făceau doar pen­tru carne – deşi era nevoie şi de a­ceasta – căci ar fi putut fo­losi arcurile ori suliţele lungi. O fă­ceau pentru că pentru ei via­ţa era o luptă şi fără luptă nu puteau trăi.

– Îi înţeleg bine, zicea Mitu. Dacă nu ar trebui să ne ducem treaba la capăt, aş rămâne aici pentru totdeauna.
– Nu‑ţi mai este dor de nimeni? – întrebă Surdul cu vi­­clenie, căci ştia că Mitu lăsase în sat câteva fete sus­pinând.
– Nu, dădu din umeri acesta. Pentru mine toate a­ce­lea din sat parcă sunt în altă viaţă.
– Eu ştiu dacă te‑ar primi? – se îndoi Dan. Şi aşa, cred că ne‑au primit doar pentru că au stăruit stareţul şi prin­­ţul, sau doar unul din ei.
Nu îndrăzni a aminti de groaznica încercare prin ca­­re trecuseră a două zi, cea a câinilor turbaţi. Oricum în­să, a­flaseră că această încercare era foarte rară, căci de o­bi­cei la daci, laşii erau ucişi sau izgoniţi de îndată ce erau do­ve­diţi ca atare. Şi încercarea în sine era urâtă de daci pen­tru că li se pă­rea că nu merită a jertfi animale pentru un om nevrednic.

– Cred că m‑ar primi, spuse după o clipă de gân­dire Mitu.
– Dar ce te faci cu credinţa? – întrebă Surdul.
Se ştia că mulţi dintre daci, de fapt cei mai mulţi, e­rau încă păgâni, deşi nu se ştia bine de ce refuză creşti­nis­mul. La aceasta Mitu doar dădu din umeri.
– Stai în pace – zise Dan către Surdul – nu l‑ar pri­mi nici pe bani. Sau l‑ar primi doar ca să‑i taie capul.
Mitu mârâi, spre hazul celor doi.
De fapt ştia şi el că dacii de multă vreme nu mai pri­­meau pe nimeni din afară printre ei. I‑ar fi plăcut însă să ră­mână în Pământul Dacilor. Se simţea un adevărat lup­tător şi credea că este potrivit pentru viaţa pe care o du­ceau dacii.

Era o toamnă târzie şi, în lumina înserării, frunzele us­cate ale copacilor se amestecau cu verdele brazilor şi pi­nilor, cu întunecatul verde al molizilor şi cu flăcările as­fin­ţi­tului. Frumuseţea munţilor era nespusă. Cei trei nu se să­tu­rau niciodată de ea, poate şi pentru că nu văzuseră mun­ţii decât de departe până când porniseră în călătoria lor.

Un foşnet discret îi făcu să tresară, căci se auzise chiar de lângă ei. (Şi socoteau că se învăţaseră destul cu Pă­durea cea Mare pentru ca nici fiarele nopţii să nu se poa­tă a­­propia de ei fără de veste.) Întoarseră capetele – cu mâi­ni­le deja pe arme – şi uimirea li se zugrăvi pe feţe.

Prinţul Roland!

Verde şi mic, aşa cum îl ştiau, şi cu un deget scurt şi grăsuţ la buze. Le făcu un singur semn şi cei trei se ri­di­ca­ră uşor, strecurându‑se după el.
Când ajunseră destul de departe de tabără, piticul se întoarse spre ei şi le zise:
– E vremea să plecaţi! Dacii vor să vă ucidă!

<CAPITOLUL VI                                 CAPITOLUL VIII>