Print
CAPITOLUL VIII
  

În care au loc unele încercări şi unele lămuriri, iar Munţii Albi sunt tot mai aproape, şi o mare durere.

Fugeau grăbiţi, cu pasul uşor al dacilor, de‑a lun­gul Crestei Negre. Piatra întunecată, granitul cel tare, care dă­du­se numele crestei, ieşea din peticele de pământ ţi­nu­te de jne­peni în sute de colţuri, împiedicând mersul.

Celor trei nu le venise să creadă când îl auziseră pe Prin­­­ţul Roland. Apoi îşi amintiseră de firea cruntă a da­ci­lor şi îşi schim­­baseră părerea: de la daci te puteai aş­tepta la o­ri­ce.
– Mergeţi pe Creasta Neagră, le spusese Roland. Gră­­biţi‑vă, căci vă pot prinde şi dacii, şi prima zăpadă. Nu aveţi vreme.
Dan clătină din cap îndârjit:
– Nu plec fără Steluţă!
Piticul dădu din umeri:
– Mori liniştit!

Apoi se întoarse şi dintr‑un salt nemaivăzut, a­pro­ape un zbor, dispăru fără sunet în pădure.

Desigur, n‑au avut altceva de făcut, decât să plece pe loc prin Râpa Robilor către Culmea Neagră. Bine că a­veau ar­me­­­le la ei! În simţămintele amestecate de supă­ra­re, a­mă­ră­ciu­­­­­ne şi fu­rie, Dan fu cât pe‑aci să azvârle Ar­cul de Fildeş, ca pe o po­vară fă­ră rost, ca pe o piedică la mers. Se opri în ul­ti­ma clipă şi îl folosi în chip de toiag. Era chiar bun la asta, căci a­­vea o tă­rie neclintită. Dan chiar sim­ţi o mare îndoială în su­flet că ar pu­tea fi folosit Ar­cul de Fildeş, fie şi cu corzi din păr de inorog. Dar nu era vre­me de ast­fel de gânduri şi în­gri­jo­ră­ri. Nu după mul­tă vre­me de la ple­care, simţiră în miş­ca­rea pă­sărilor şi a fia­­relor că în spa­te, a­co­lo de unde plecaseră ei, se aflau oa­meni, oa­meni mulţi.

– Ne‑au luat urma! – spuse Mitu fără rost.
Surdul scrâşni o clipă din dinţi, mâniat nu se ştie pe ci­­ne: pe daci, pentru trădare, sau pe Mitu, că vorbea fără rost?
Noaptea coborâse peste munţi, şi aceasta era bine pen­­­tru ei. Chiar şi dacii, cu toată iscusinţa lor, aveau să se miş­­­­te mai încet în pădure decât ei pe culme, crezuseră ei. Se do­vedi apoi însă că drumul era mai greu decât se aş­tep­ta­se­ră. Culmea Neagră, la care ajunseseră destul de re­pe­­de, era plină de ste­iuri de felurite mărimi, între care se în­tin­deau jnepenişuri în­cur­cate. O adevărată capcană, nu­mai bu­nă să‑i ţină în loc până la venirea dacilor! Scăpa­rea le veni de la Surdul. Acesta, cu pa­şii lui uriaşi, nu se pu­tea împăca în niciun fel cu piedicile puse de jepi şi stânci şi, într‑o por­nire de supărare, se sui pe o piatră mare şi de a­colo sări pe al­­ta, apoi pe alta… Din câteva salturi e­­ra mult înaintea prie­te­­nilor săi.

– Bună idee, Surdule! – strigă Mitu încântat, şi se că­­ţă­ră şi el pe o stâncă, pornind apoi în goană peste ste­iuri.
Fireşte, şi Dan făcu la fel, şi curând săltau cu mare iuţeală, din piatră‑n piatră, de‑a lungul Culmii Negre.
– Adevărul e – murmură Dan pentru sine – că Ste­lu­ţă nu ar fi avut cum să meargă pe aici.
Au mers aşa toată noaptea. Simţeau că sunt urmă­riţi, deşi nu vedeau semne. Când zorii au prins a se re­văr­sa, s‑au oprit o vreme, cercetând totul în jurul lor. Pă­du­rea cea Mare se întindea parcă nesfârşită, dar în faţă, de­parte, se vedea un fel de nor albicios ieşind chiar din Pă­dure şi întins mult în sus şi în amândouă părţile.
– Ce‑o fi aia, fraţilor? – se nedumeri Surdul.
Un glas mârâit, plin de scârbă, se auzi de pe o stân­că alăturată:
– Munţii Albi, ce să fie!
Prinţul Roland!
Cei trei îl priviră încremeniţi de uimire. Cum de a­jun­­­sese înaintea lor?
– Alergaţi ca nişte făpturi gingaşe – spuse piticul cu a­ceeaşi voce. Vai de viaţa voastră! Dacii deja v‑au luat‑o î­na­in­te şi, după obiceiul lupilor, v‑au înconjurat. S‑a zis cu voi.
Dacă Surdul şi Mitu priviră în jur îndată, căutând sem­­ne care să arate pe daci, Dan în schimb privi drept în ochii pi­ti­cului.
– N‑aveau cum să ne întreacă. Şi tu doar cu puţin ne‑ai luat‑o înainte, deşi eşti mai dibaci decât dacii, şi ai şi ple­cat îna­intea noastră, nu după noi. Dacă sunt aici, în­seam­nă că ne aşteptau.
Piticul dădu din umeri cu dispreţ.
– Ei, şi? Poate vă aşteptau. N‑aţi putut să treceţi de ei, sun­teţi morţi. La revedere!
Şi dispăru iar printre steiuri şi jnepeni, ca o nălucă.
– Mă cam oftică piticul ăsta, nu se putu stăpâni Mitu.
Surdul îl privi mustrător – doar Prinţul Roland îi a­ju­ta­se nu o dată. Dan însă zâmbi amuzat:
– Cred că‑i face plăcere să te oftice!
Mitu îl privi cu mirare.
– Hai, să lăsăm vorba – spuse din nou Dan. Cred că ne aşteaptă o capcană. Şi cel mai sigur, acolo, unde Cul­­mea Nea­­gră se îngustează atât de mult, având pră­păs­tii pe am­be­le părţi.
Priviră locul acela, unde pereţii de granit erau a­proa­pe lipsiţi de orice urmă de verdeaţă. Pădurea era jos, de­par­te, mai departe decât la Turnul Morţii, îşi aminti Dan.
– Dacă aş fi avut coardă pentru Arcul de fildeş, şopti Dan.
– E, şi ce brânză făceai cu ea? – se auzi iar glasul răs­tit şi dispreţuitor al Prinţului Roland.
Mitu şi Surdul priviră uimiţi, fără a putea să vadă de unde venea vocea.
– Simplu – dădu din umeri cu linişte deplină Dan. Eu stă­team aici, ei treceau, apoi Surdul păzea cu arcul şi tre­ceam şi eu.
Piticul începu să râdă în hohote din ascunzişul său, a­poi se opri brusc.
– Măi, da ce încredere ai în priceperea voastră de ar­caşi! Şi ce proşti îi crezi pe daci! Hai, du‑te la moarte! – mai zi­­se el, a­run­cându‑i o frânghiuţă alb‑argintie, strălu­ci­toa­re, ca­­re se ivi zbu­rând din mânuţa piticului apărută în­tre jne­pe­nii care e­rau chiar sub ei.
– Păr de inorog! – strigară toţi trei într‑un glas, mai ui­­miţi de frânghie decât de ascunzătoarea prinţului.
Acesta dispăruse iar.
– Băi, ce mă oftică prinţul ăsta! – strigă iar Mitu, spre ha­­­zul tuturor. Ba apare, ba dispare. Ce‑i asta? Circ sau ce?
Cât se supără Mitu, Dan pusese coarda în Arcul de fil­deş. Ca prin farmec, atunci când trase de coardă, arcul se în­doi. Cu toate acestea, când apăsa pe el, chiar cu toată gre­u­ta­tea lui, rămânea nemişcat, ca de piatră.
– Mare minunăţie şi asta – şopti ca pentru sine Dan.
Surdul se ridică în vârful picioarelor pe piatra pe ca­re stătea, încercând a dibui vreun dac pe undeva.
Dan puse o săgeată în arc şi îl încordă cât putu de ta­­re, apoi o trimise către curmătura de granit. Văzuseră cu toţii mi­nu­natul arc al Surdului, care bătea cel puţin de do­uă ori mai de­parte decât orice arc. Dar Arcul de fildeş în­trecu ori­­ce în­chi­puire. Săgeata zbură drept spre peretele de gra­nit, şi se în­fip­se în el cu putere, lemnul rupându‑se de pu­te­rea lo­vi­tu­­rii. De­­şi era departe, se văzu câteva clipe ca un mic punct pră­bu­şin­du‑se către adâncimi nebănuite.
– Nu se poate! – făcură toţi trei odată.
Dan încordă iar arcul şi trase iar, de această dată ri­dicând arcul către cer. Săgeata zbură aşa de departe, în­cât a­proape nu se mai vedea atunci când începu să co­boa­re un­­­de­va dincolo de Creasta Neagră, la câteva bătăi de arc de curmătură.
– Ce arc minunat! – strigă Mitu.
Surdul nu spuse nimic, dar îl privi cu părere de rău. Era un bun arcaş, iar Arcul de fildeş i s‑ar fi părut mai bi­ne folosit în mâinile lui.
– Surdule – zise Dan – ia dă‑i arcul tău lui Mitu, să ve­­dem dacă a mai căpătat ceva vlagă în el la daci. Ia vezi, Mi­­tule – se întoarse către acesta –, crezi că eşti în stare să ni­me­reşti de aici curmătura?
Jignit de moarte de cuvintele prietenului său, Mitu lu­ă arcul Surdului scrâşnind printre dinţi câteva vorbe… „dulci”.
– Lasă‑te de d‑astea, Mitule, zise Dan. Nu cu vorbe se trage cu arcul.
Mitu se făcu roşu la faţă de supărare. Încordă arcul fă­ră o vorbă, îl ridică şi trase.
– N‑aş fi crezut că poţi să tragi cu el – se miră în­da­tă Surdul.
– Nu ţi‑am spus că i‑a priit şederea la daci? – în­tre­bă hazliu Dan.
Dar săgeata zbura într‑adevăr bine, şi ajunse la mar­gi­nea dinspre ei a curmăturii.
– Mitule – zise Dan –, arcul ăla e al tău. Surdule, ar­cul ăsta e al tău.
Surdul aproape încremeni! Luă Arcul de fildeş în mâi­ni­le tremurânde, cu ochii umeziţi de emoţie.
– Cum să‑ţi mulţumesc?
– Te‑ai prostit de tot? Pentru ce să‑mi mulţumeşti? A­­­mândoi sunteţi arcaşi mult mai buni ca mine.
Asta nu era chiar aşa, dar amândoi îi fură recunos­că­tori că o spusese.
– Mitule, ia trage câteva săgeţi către stâncile din a­pro­­pierea curmăturii.

În doar câteva clipe Mitu izbuti să arunce zece să­geţi că­tre locul arătat de Dan. Ca să‑şi facă mâna cu noul său arc, Sur­dul trase şi el uşurel câteva săgeţi într‑acolo, dar nu­mai ul­tima nimeri, celelalte zburând totuşi prea de­parte.

Dar nici nu era nevoie de mai mult. Supăraţi de să­geţi, dacii ţâşniră dintre jnepenii abia văzuţi şi, suiţi şi ei pe steiuri, traseră şi ei săgeţi către cei trei. Dar săgeţile lor că­zu­ră aproape de jumătatea drumului. Între timp Dan luase frân­ghiile pe care, mai mult din întâmplare, le a­veau la ei – aşa cum poartă îndeobşte dacii pe munte – şi le lega între ele foar­te liniştit. E adevărat că, deşi dacii e­rau buni arcaşi, erau în­că de­parte şi, de fapt, săbiile lor e­rau mult mai de te­mut, dar par­că nu era clipa potrivită pen­tru aşa în­de­let­ni­cire… Da­cii tra­seră a doua salvă de să­geţi.

– Ce facem Dane? – îl întrebă Surdul.
Acesta îl privi surprins.
– Cum ce facem? E limpede şi uşor: fugim spre ei, iar când ajungem la jumătate facem leagănul.
Ochii celor doi prieteni luciră bucuroşi:
– Ca‑n copilărie!
– Sigur!
Apoi Mitu se îngrijoră:
– Dar crezi că ne ţine pe toţi trei?
– Desigur. De aceea am zis să mergem la jumătate, ca să fiu sigur că Surdul va putea trage până acolo… cu sabia mea.
– Cu sabia ta?!?!
– Nu avem timp de vorbă! Hai!
Şi Dan porni.

Deşi prietenii ar fi vrut să spună şi ei ceva, nu a­vu­ră timp. Dan legase deja frânghiile de mânerul sabiei lui, pe ca­­re o şi scosese din teacă. Dacii trăseseră al treilea rând de să­­geţi. Alţi daci se iviseră din spate, şi din laturi se au­zea de a­semenea ţi­pătul lor de luptă şi urletul îns­păi­mân­tător al stea­gului‑balaur pe care îl foloseau doar în răz­boi.

– Măi, ai zice că vor să ne facă praf! – mormăi cu haz Mitu, sărind grăbit peste jnepeni şi steiuri.
Deja se apropiaseră aproape de o aruncătură de să­gea­­­tă de dacii din faţă. Şi, pentru că merseseră drept î­na­inte în loc să o ia uşor spre stânga, se apropiaseră şi de mar­­ginea pră­­pas­tiei ce începea de aici a înlocui valea a­brup­tă a Cul­mii Negre.
– Acum! – zise Surdul.
Dan îi aruncă sabia. Surdul o puse în Arcul de fildeş ca pe o săgeată şi după un ultim salt se opri. Încordă arcul şi tra­se. În acelaşi timp traseră şi dacii şi nori de săgeţi se în­drep­ta­ră spre ei din mai multe părţi. Zbârnâitul lor se a­u­zea pre­tu­tin­­deni prin aerul subţire de munte, ca bâzâ­itul u­nor roiuri de viespi. Era limpede că nu aveau scă­pare!

Sabia zbură şi se înfipse în granit la mijlocul cur­mă­­tu­rii. Cei trei se prinseră de frânghie şi se aruncară ne­bu­neş­te în gol. Urmă o prăbuşire năucitoare către în­de­păr­ta­te­le vâr­­furi ale brazilor, apoi legănarea îi duse mai de­par­te, pâ­nă din­colo de marginea curmăturii. Era leagă­nul, o ca­le de sal­­va­re pe ca­re o folosiseră de mai multe ori în co­pi­lărie spre a scă­pa de ro­iu­rile mânioase de albine din Pă­du­rea Cer­nei. Când a­jun­se­seră pe culme din nou e­rau deja pre­­­gă­tiţi pentru dacii ca­re ar fi fost aici, ca şi pen­tru cei ca­re ar fi năvălit pe cur­mă­tu­ră. Dar nu era ni­meni, şi nici da­cii de ca­re trecuseră nu se mai vedeau.

*

Deşi cum ajunseseră dincolo de curmătură trăse­seră cu toată puterea de frânghie, sabia nu mai putu fi smul­să din piatră. Doar frânghia se rupse pe la mijloc, lă­sân­du‑le ca­pătul dinspre ei. O înfăşurară la repezeală, mi­raţi foarte tare de li­niş­tea deplină din jur. Doar vântul şu­ie­ra pe Cul­mea Neagră, şi undeva jos se auzi o clipă ţi­pă­tul ascuţit al unui şoim.
– Ce facem acum? – întrebă Mitu, cu arcul pregătit.
Dan dădu din umeri.
– Eu ştiu? S‑ar putea să fie marginea Pământului Da­cic. Dar s‑ar putea şi să aştepte, pentru că ştiu că nu ne pot a­ta­­ca pe curmătura asta. I‑am săgeta pe rând pe toţi. Nici lea­gă­­nul nu‑l pot face. Avem arcuri mai bune şi i‑am să­ge­ta, chiar da­că ar avea cum să‑l facă.
– Şi dacă aşteaptă noaptea?
– Îi vom vedea trecând oricum. Nu prea merge.
– Da, dar câtă vreme putem aştepta?
– Cât trebuie. Eu stau aici cu Arcul de fildeş, iar voi doi mergeţi să vânaţi ceva, ca să avem de mâncare. Nu cred, aşa cum îi ştiu pe daci de nerăbdători în ale luptei, că vor sta mai mult de câteva zile. Apoi pornim pe calea noastră.
Mitu dădu din cap, desigur nemulţumit:
– Da, că şi ştim care‑i calea noastră. Ce crezi, în ce par­te ieşim la Drumul Trecătorii? Sau ai uitat ce înseamnă Munţii Albi?
Dan nu uitase. Munţii Albi, pe care cei ce mergeau pe Dru­­mul Trecătorii nici nu‑i vedeau, erau totuşi cunos­cuţi în le­gen­­de. Chiar şi Căluţul din stele, se spunea, cu greu îi tre­cu­­se. Vârfurile se înălţau foarte, foarte sus, iar vân­turile năs­cu­te de munţi se ridicau vijelios pentru a a­jun­ge la Vân­tul Tur­­bat. Ghea­ţa şi cristalul se îngemănau pe aceşti munţi, dându‑le în­făţişarea unor nori împietriţi, dar şi un luciu de sticlă. Era, se spunea, cu neputinţă să‑i urci, dar şi să‑i treci în zbor. Şi, mai rău decât atât, în duş­mă­nia a­cestor munţi îşi a­flau de mii de ani sălaşul balauri îns­păi­mân­tă­tori şi temuţii că­lugări daci nu­­miţi umblători prin­­tre nori.– Poate d‑asta stau dacii liniştiţi, reluă Mitu. Ştiu că nu a­­­vem cum să trecem de Munţii Albi. Poate chiar ei sunt de fapt gra­niţa Pământului Dacilor, şi nu curmătura asta ori ca­pă­­tul Cul­mii Negre. Şi poate sunt daci şi din­coace, şi ne aş­teap­­tă în pă­dure, pentru o vânătoare pe cinste. La as­ta v‑aţi gân­dit?

Cei doi începură să râdă.
– Ce‑aveţi? – se supără Mitu. Credeţi că spun prostii?
– Nu, spuse Dan. Doar ne pare bine că eşti aici.
– Culmea e, zise Surdul, că ai început să gândeşti mai mult decât noi!
Începu şi Mitu să râdă.
– Acum – zise Dan – adevărul este că şi ce spune Mitu poate fi adevărat. Doar că‑i puţin cam devreme să ne în­gri­jo­răm. Până la urmă, Munţii Albi sunt încă foarte de­parte, chiar dacă se văd aşa de bine. Iar Drumul Tre­că­to­rii, dacă ţi­nem sea­ma de unde am venit, ar trebui să fie în partea aceea – şi Dan a­rătă, cum stătea cu spatele la cur­mă­tură, spre dreap­ta.
– Ce să zic, se auzi glasul arţăgos al lui Roland. Ma­re priceput eşti. „În partea aceea”. Da’ cât de departe este te‑ai gândit?
– De unde mai răsări şi ăsta, fraţilor, că mă apucă toa­­te cele când îl văd cum face? – strigă, desigur, Mitu, cu gla­sul plin de enervare.
Dan şi Surdul izbucniră în râs, fără să se poată stă­pâ­ni. Culmea era că şi piticul, cât era de orgolios şi aspru de o­bi­cei, începu de asemenea să râdă. Se pare că, pe cât se e­ner­va Mitu de el, pe atât el îl plăcea mai mult pe Mitu.
– Ce te miri – zise Surdul –, nu l‑ai văzut între jne­peni?
Roland râse şi mai tare. Nu era nici urmă de jne­peni în locul acela, doar piatră. Şi dintre pietre răsărise, nu se ştie cum, piticul.
– Nu l‑a văzut, frăţioare, că e verde şi l‑a pierdut în frunziş.
Râdeau toţi. Ei, ca unii care abia scăpaseră dintr‑o pri­­mejdie de moarte. Prinţul… Chiar! Prinţul de ce râdea aşa? Că doar el nu trecuse prin încercări, ca ei!
– Auzi, Măria Ta – făcu Mitu – de ce râzi în halul ăsta?
– Mă bucur şi eu – răspunse Roland – că nu sunteţi chiar aşa de proşti cum păreţi.
Fără să vrea – doar îi jignise, nu? – începură să râ­dă iar.
– Nu cred că‑i veţi mai vedea vreodată pe daci, spuse Roland, dintr‑o dată serios. S‑a terminat. Asta a fost ultima încercare.
– Încercare!? – se minună Mitu.
Prinţul verde dădu din umeri.
– Desigur, dacă nu izbuteaţi, eraţi morţi. A! Că mi‑am adus aminte! De ce – se întorsese către Dan – m‑ai minţit a­co­lo asupra planului tău?
Dan dădu din umeri, ca de obicei. Fără să vrea, Mi­tu şi Surdul începură iar să râdă.
– Oboseala! – se scuză Mitu, şi râseră iară.
Roland zâmbea şi el. Doar Dan era serios şi liniştit.
– Ce să fac? Mi‑a fost teamă să nu mă audă dacii. Ar fi putut pregăti câţiva arcaşi să ne săgeteze în zbor, ori să să­ge­teze chiar şi frânghia noastră.
– Şi dacă nu aveai coarda din păr de inorog, ce fă­ceai?
Dan dădu iar din umeri, şi Roland râse scurt, ală­turi de prietenii lui.
– Aş fi folosit arcul pe care îl avea Surdul, doar că ar fi fost mult mai primejdios, şi ar fi trebuit să repetăm leagănul de trei ori.
– Eşti iscusit, îl lăudă prinţul. Acum curmătura as­ta a primit numele tău.
– Cum?! – făcură miraţi cei trei.
– Da, dacii au numit‑o deja Tăişul Danului.
Priviră spre curmătură. În lumina soarelui care se î­năl­­­­ţa tot mai bine pe cer părea într‑adevăr un tăiş. Şi chiar la mij­loc, semn pentru veacuri, sabia lui Dan înfiptă în gra­nit.
– Bună sabie, făcu piticul.
Dan dădu iar din umeri şi nu spuse nimic. Nu mai a­­veau cum să o scoată de acolo, chiar dacă se lăsau pe frân­ghie până la ea. Doar un uriaş ar fi avut atâta putere. Dar, de­sigur, pe el frânghia nu l‑ar fi ţinut.
– Ei, eu vă las acum, dar ne vedem ceva mai încolo – îi anunţă, lucru cu totul neobişnuit, Roland. Odihniţi‑vă, că a­veţi cale lungă.
– Lungă, lungă – făcu Mitu – dar în care parte să o luăm?
Vorbea însă de unul singur. Prinţul se strecurase prin­­tre stânci şi se făcuse iarăşi nevăzut.
– Uită‑te la el! – făcu Mitu înciudat. Iar dispare aşa!
– Da, dar de data asta ne‑a anunţat. Hai să mergem în pădure, să vedem de găsim ceva de‑ale gurii.

*

Pădurea de brazi era însă destul de departe. Pe cul­mea de piatră neagră, drumul nu mai era atât de greu, dar şu­­­­ieratul vântului şi pustietatea năşteau simţăminte ciu­date.

– Parcă am fi la capătul lumii, dar totuşi nu acolo – se trezi Mitu vorbind.

Într‑un fel avea dreptate. Pădurea cea Mare se ve­dea de jur împrejur până în zare, iar undeva în faţă se î­năl­ţau Mun­ţii Albi. Nu puteai spune că lumea e departe. Dar Cul­mea Neagră părea cumva desprinsă, ca şi cum cei trei ar fi um­blat nu pe piatră, ci pe un fel de nori întune­caţi, prin mij­locul cerului.
Coborâră în tăcere. Brazii erau tot mai înalţi şi tot mai a­proape. Până când se făcură uriaşi, iar pădurea se ri­dică îm­prejurul lor. Era destul de frig, un frig totuşi plă­cut, dă­tă­tor de putere – ceea ce numeau ei în Şindriliţa „o vre­me care‑ţi pune sângele‑n mişcare”. Când ajunseră la poala pă­du­rii, pe calea ce cobora de pe Culmea Neagră, sim­ţiră ceva. Se întoarseră dintr‑o dată toţi trei, privind în urmă. Nu se ve­dea nimic. Nici curmătura Tăişul Danului nu se mai putea ză­ri de aici. Şi to­tuşi simţeau ceva acolo, ca şi cum cineva i‑ar pândi.

– Nu pare să fie Roland – gândi Mitu cu voce tare. Mai curând aş crede că s‑au răzgândit dacii.
– Mai curând! – încuviinţă Surdul.
– Haideţi – spuse Dan.
Şi se întoarseră spre pădure, intrând între brazii nesfârşiţi.

*

Desigur, în pădure nu era nicio potecă. Pe pătura groasă de cetini, pe ici şi colo străpunsă de cioturi bătrâne sau pâlcuri de ciuperci, se vedeau doar urme de animale. Nici vor­bă de pas omenesc. Deşi merseseră mult prin pă­dure în co­pi­lărie, cu siguranţă curând ar fi rătăcit în acest codru ne­cu­nos­cut, de n‑ar fi fost cele învăţate de la daci. Se o­biş­nui­seră a ve­dea mereu, chiar printre crengile co­pa­ci­lor, mişcarea pe cer a soa­relui sau a lunii şi stelelor. Aşa ştiau mereu de un­de vin şi unde se duc. Mai mult, se în­vă­ţaseră şi a vedea pă­du­rea altfel, ţinând minte fiecare co­pac şi fiecare buturugă, fi­e­care piatră mai mare şi toate ce­le­lalte lucruri ale sale. În acest chip chiar şi pe vreme în­no­rată nu erau în primejdie a mer­ge în cerc sau a se ră­tă­ci. Ca urmare, cei trei mergeau îna­inte fără şovăială. Sau, cel puţin, fără a le şovăi pasul. Căci vor­băria neînce­tată a lui Mitu ar fi făcut pe oricine să dea înapoi.

– Sigur, dacii ne‑au lăsat să trecem… Ce să spun! Aşa de uşor? Hm! Nu cred, nu le stă în fire. La ei totul e luptă, foc şi sânge. Nu se trece la ei o încercare fără să fie cineva ucis, ori măcar rănit. Vă aduceţi aminte cum a fost chiar în prima zi la ei! Bătaie, nu glumă. Şi acum să scă­păm doar cu atât? Ha! Pe cine vor ei să păcălească?

Se opri doar o clipă, cât să sară peste o groapă.
– Sau se poate şi altfel. Poate Roland este în legă­tu­ră cu ei, şi s‑au înţeles să ne atragă în cine ştie ce cap­cană. Mmm…
Mormăi o vreme.
– Nu, nu merge! Dacii puteau să ne ia gâtul acolo, cu sau fără Roland. Dar ceva tot e ciudat. Că ne urmăresc, este limpede. Dar de ce? Oare nu s‑a terminat „încerca­rea”?
Privi către prietenii săi. Aceştia mergeau însă li­niş­tiţi, fără să‑l bage în seamă.
– Da, lăsaţi‑mă să vorbesc singur. Chiar nu vă daţi seama că e ceva ciudat la mijloc?
Surdul se opri deodată, cu o faţă plină de uimire şi strigă:
– Danee! E ceva ciudat la mijloc! Auzi! E ceva ciu­dat la mijloc!
Apoi se întoarse către Mitu, înfuriat:
– Bă… pliurdule! De când am intrat în Pădurea cea Ma­­­re, am avut vreo clipă în care să nu fie ceva ciudat „la mij­loc”? Spu­ne! Am avut?
Mitu îl privi aiurit:
– Ce‑ai Surdule? Te pişcă strechea?
Surdul urlă la el:
– Tu răspunde‑mi la întrebare! Am avut noi, de când am intrat în Pădurea cea Mare, vreo clipă de linişte a­­de­vă­­ra­tă, vreo clipă fără ameninţări din umbră?
Furia lui umplea pădurea. Mitu păru şi el gata să izbucnească.
– Am avut – se auzi blând vocea lui Dan. Am avut, la schit.
Surdul şi Mitu se întoarseră către el şi în clipa a­ce­ea furia lor se risipi. Dan stătea liniştit, cu colacul de frân­ghie şi trais­ta pe umăr, cu fluierul în brâu. Nu mai avea nici sa­bie, nici arc, doar custura mică din brâu, care abia se ve­dea. Şi totuşi era atât de împăcat cu toate, că li se făcu ru­şi­ne.
– Dane, mormăi Surdul, ar trebui să iei sabia mea. Eu am arcul, şi am şi sabia veche.
Dan îi zâmbi cu dragoste.
– Lasă, Surdule, că e sabia de la tatăl tău.
Mitu spuse şi el:
– Aşa e, Surdule, lasă. I‑o dau eu pe‑a mea şi gata!
– Nu, Mitule – îl opri şi pe el Dan. Ştiu cât de mult ţi‑ai dorit‑o. Nu‑mi trebuie.
– Păi – zise nedumerit Mitu – cum o să te aperi la nevoie?
– Nu vă am pe voi? – întrebă Dan liniştit şi porni mai departe.

Cei doi se priviră uimiţi şi ruşinaţi şi îşi reluară şi ei drumul.

Seara se lăsă destul de repede şi era tot mai frig. Nu aveau cu ce face focul, căci nu luaseră iască, amnar şi cre­me­ne. Şi chiar dacă ar fi luat, tot degeaba, căci focul i‑ar fi pus pe daci pe urmele lor.

Un pârâu se ivi în cale, şi Dan o porni prin apă la va­le. Deşi apa era gheaţă şi le făcea picioarele sloi îl ur­ma­ră fără o vorbă. Ştiau şi ei că e cea mai bună cale pen­tru a scă­pa de ur­măritori. Aceştia nu se vedeau, dar se simţeau un­deva în spa­te. După o vreme, în care întâlniră câteva pâ­­râiaşe ce spo­riră apa prin care mergeau, un alt râuleţ se ivi în stânga. Dan por­ni pe el. După o vreme, porni iar că­tre Munţii Albi. Apoi în­tâlniră alt râu, ce cur­gea şi el spre dreap­­ta. O porniră iar prin apa rece ca gheaţa.

*

Era poate spre primele ore ale dimineţii. Mergeau de mult prin apa râului, iar picioarele le amorţiseră până mai sus de genunchi. Parcă auzind rugile doar gândite ale pri­e­te­nilor săi, Dan o coti spre stânga, părăsind albia to­­rentului de munte. Desigur, după culmea apropiată ur­mă altă vale, cu alt râu, dar Dan nu mai merse şi pe a­ces­ta. Acum o ţinea drept spre Munţii Albi, chiar dacă a­ceş­tia, ascunşi de pă­du­rea dea­să, nu se zăreau de fel.

Ceea ce‑i mira pe toţi era lipsa desăvârşită a vieţu­i­toa­relor. Deşi îndeobşte Pădurea cea Mare mustea de via­ţă, a­cum nu se vedea nimic. O umbră de moarte plutea prin­­tre as­prele trunchiuri ale brazilor bătrâni. Şi nu era cea­ţa, ceaţa care tot­deauna se ridică în păduri spre dimi­neaţă. Era alt­ce­va, ceva destul de înspăimântător pentru a izgoni chiar şi ce­le mai fi­oroase fiare în cele mai neştiute ascunzişuri. Iar da­cii, dacii se simţeau tot mai aproape, cu toate ostenelile lui Dan de a‑i face să le piardă urma. Oare de la ei venea um­bra morţii?

Cum grăbeau către Munţii Albi, simţiră deodată cum umbra aceea fără nume creştea iute, gonind spre ei cu o iu­ţeală nemaivăzută. Nu era sunet, era ca un val de tăcere ros­togolindu‑se fulgerător peste pădure, încreme­nind to­tul, pră­buşindu‑se peste ei.

Dacii se iviră în spatele lor, pe culmea învecinată. A­­veau feţele împietrite şi armele în mâini. Îi priveau cu o ură atât de limpede, încât nu mai era nevoie de cuvinte. Cei trei îi recunoscură îndată. Erau o parte dintre tinerii daci, lup­tă­tori de frunte, pe care îi văzuseră la unele din­tre con­cur­surile şi antrenamentele cele mai grele. De ce a­ceas­tă ur­mă­rire? De ce această ură?

– Voi… – scrâşni unul dintre tinerii daci, cu un glas în care se amestecau nenumărate sentimente. Aveţi grijă să nu daţi greş, să nu ne batjocoriţi sângele.
Dan căscă ochii uimit, şi Surdul şi Mitu la fel.
– Fugiţi! – porunci cu putere tânărul dac.
Apoi şi el, şi ceilalţi, îşi încordară arcurile. Erau a­cum cu spatele spre cei trei, care dădeau înapoi încet, cu ar­curile pre­gătite. Surdul văzu că dacii aveau un fel de ar­curi din lemn ciudate, dar frumoase, din lemn puternic, du­­blu, ca şi când ar fi fost făcute din două arcuri de luptă îm­pletite. Ar­cul lui! (Mai bine zis al lui Mitu, căci acum i‑l dă­duse a­ces­tuia.)

Cerul senin, presărat cu stele, era locul spre care pri­­veau tinerii daci. Şi umbra, care se apropia cu putere, îm­­pie­trind totul în cale, se ivi acolo. Era o negură ciudată, o făp­tu­ră nemaivăzută, un fel de nor de lână neagră, în ca­­re se ră­su­ceau vârtejuri de întuneric deplin. Şi groază, mul­­tă groa­ză se revărsa împrejur, îngheţând sângele în vi­ne oricărei făp­turi, oricât de curajoase. Dar nu şi daci­lor. Gata de luptă, cu ar­me­le în mâini, stăteau în faţa crea­turii întunericului la fel de ne­înfricaţi ca în faţa cer­bilor sau a bivolilor. Şi săgeţile ţâşniră fulgerătoare din arcurile lor, înălţându‑se nesfârşit că­tre cer, urmate de alte şi alte să­geţi. Oare ce puteau face acele aşchii de lemn şi metal îm­potriva monstrului uriaş? Dar cei trei nu se întrebară aceasta. Surdul şi Mitu trăgeau şi ei săgeată după săgeată, către aceleaşi puncte cu dacii. Deşi ai fi zis că umbra cea neagră nici nu avea cum simţi săgeţile, de la prima care pă­trunse în neguri izbucniră acolo zbateri şi zvârcoliri şi, du­pă tăcerea de până atunci, îngrozitoare tunete. Era lim­pede că săgeţile rănesc făptura de întune­ric. Şi trăsnete, trăs­nete ne­gre, începură să ţâşnească spre pădure. Dacii nici că se clin­teau, de­şi trăsnetele loveau tot mai aproape, iar apoi în­ce­pură a‑i izbi şi pe ei. Cădeau unul după altul, neclintiţi, zvâr­lind să­geată du­pă săgeată către înalturi. Dar şi trăsnetele se schimbau, de­venind tot mai lu­mi­noa­se; ba chiar şi în al­că­tu­i­rea ciudată a creaturii de negură în­cepură a se ivi fulgerele luminoase.

Apoi începu să plouă.

Dintr‑o dată, făptura dispăruse!
Doar o pătură subţire de nori, scuturând stropi de ploa­­­­ie, se sfâşia în lungi caiere ca de lână, în lumina cu totul no­uă a răsăritului de soare.
Toţi dacii erau doborâţi.
Dan alerga deja către ultimul căzut, cel care le stri­ga­se să fugă. Străbătu râpa dintre ei din câteva salturi lungi.
– De ce?! – strigă el. De ce v‑aţi jertfit pentru noi? Cei mai mulţi aveţi altă credinţă şi ne şi dispreţuiţi! De ce?!
Deşi părea mort, cu ochii închişi, tânărul căzut şop­­­­­ti printre buzele arse parcă de o nesfârşită sete:
– Poate aşa e. Dar sunteţi urmaşii noştri şi sunteţi şi nă­dejdea noastră. Rostul nostru este pe sfârşite. Al vos­tru nu se va sfârşi niciodată. Sigur, dacă… – şi pentru o cli­­pă cre­zu­ră că totul s‑a sfârşit, că doar liniştea va mai ră­suna, în lo­cul acelui glas – …dacă vă veţi face datoria pâ­nă la capăt.
Dan se întoarse cu lacrimi în ochi către prietenii săi. În­­ţelegeau, abia acum, că ura din ochii dacilor nu era pentru ei, ci pentru ciudatul şi îngrozitorul duşman pe ca­re, cu pre­ţul vieţii lor, îl învinseseră. Şi durerea lor era sporită de ju­de­cata nedreaptă faţă de cei ce, dincolo de ră­ceala lor fi­reas­că, ştiuseră a fi mai mult decât prieteni pen­tru ei. Şi prietenii săi erau înlăcrimaţi, privind trupu­rile da­cilor adormite pe cetina ruginie.
Şi, dincolo de Surdul şi Mitu, strecurându‑se prin­tre bra­zii imenşi, Dan zări Drumul Trecătorii.

 

<CAPITOLUL VII                                     CAPITOLUL IX>