În care nu se întâmplă nimic. Sau…

In dimineaţa de după povestirea piticului cei trei au fost atât de încruntaţi, că nimeni din fort n‑a îndrăznit să‑i în­trebe ceva.

Şi nu că n‑ar fi dorit! Mulţi ar fi vrut să asculte po­ves­tiri noi, cu isprăvile săvârşite de cei trei împotriva Nă­lu­cilor, ori la daci, ori poate în altă parte. Şi cine ştie câte al­te lucruri ştiau a­ceşti eroi. Dar, cum se întâmplă cu eroii câ­­te­o­dată, erau în a­ceas­tă zi aşa de înneguraţi că, după cum am zis deja, nimeni nu a cutezat să‑i tulbure.

Cu toate acestea, cugeta Roland, ar fi trebuit să fie bu­­­cu­roşi: pe de‑o parte, Mitu îşi aflase obârşia, iar acum pu­­tea fi mândru că este fiul unor eroi; pe de altă parte, a­veau o pri­ci­nă de mulţumire în plus pentru că scăpaseră cu bine de daci. Da­că ar fi ştiut aceştia cine e Mitu, n‑ar fi ie­şit viu din ho­ta­rele lor.

Cei trei prieteni păreau însă mai curând supăraţi de­­cât mulţumiţi. Poate şi povestitorul povestise prea bi­ne. Sau poate dragostea lor de părinţi era atât de mare în­cât nu ţi­nea seamă de trecerea timpului… Prinţul nu pu­tea să‑şi dea sea­ma care era adevărul, deşi de obicei era foar­te priceput în în­ţelegerea oamenilor (sau cel puţin aşa credea el).

Dar dacă piticul verde era nedumerit de purtarea lor, pe seară se îngrozi de‑a binelea: cei trei vorbeau des­pre un ur­cuş pe Cogaion, pentru a aduce înapoi trupul lui Novac.
– Sunteţi cu totul nebuni! – strigă supărat prinţul. Nu vă e de‑ajuns că abia aţi scăpat cu viaţă din Ţinutul Da­cilor, a­cum vreţi s‑o căutaţi cu lumânarea? Nu vă daţi seama că nu a­veţi cum reuşi?
Dan îl privi cu o răceală asemănătoare celei din pri­­vi­rile dacilor:
– Poate ai dreptate în toate, dar trebuie să facem aceasta.
– Şi cum vă gândiţi, isteţilor, să urcaţi pe Cogaion fă­ră să îngheţaţi, ba să şi veniţi înapoi cu trupul lui No­vac?
– Cu arcul – răspunse Surdul. Cum altfel?
Piticul înţelese. Aşa cum făcuseră leagănul la Tăişul Danului, la fel puteau urca pe Cogaion. E drept, aveau ne­­­vo­ie de multă frânghie, multe săgeţi, mult curaj şi, se‑nţelege, mult noroc.
Dan şi Surdul puneau la cale toate amănuntele, chiar şi cele privind o posibilă întâlnire – şi, prin urmare, luptă – cu cei ce umblă prin nori şi balaurii lor.
În chip surprinzător, Mitu, cel mai vorbăreţ, era foarte tăcut. În loc să ia parte la discuţie, stătea alături în­gândurat, ascuţindu‑şi sabia.
– Mitule, făcu prinţul, nu‑ţi dai seama că nu e bine?
– Nu‑nţelegi, sări Surdul iar, că nu‑i vorba de bine sau ne‑bine? Trebuie s‑o facem şi gata.
– Asta este, prinţe! Dacă vrei, poţi să spui că nu ne cu­noşti – făcu Dan cu o voce uscată.
Piticul ridică mâinile în sus, luându‑se de cap cu un gest foarte caraghios. Dar nimeni nu zâmbi.
Privind la munca lui Dan şi Surdul, Mitu clătina din cap îngândurat.
– Ce e, Mitule, am uitat ceva? – făcu Surdul mirat.
Acesta dădu din cap a încuviinţare.
– Ce? – se uimi şi Dan.
– Să gândiţi, fraţilor, să gândiţi.
Prinţului îi veni să‑l îmbrăţişeze, dar se stăpâni.
Dan şi Surdul îl priveau pe Mitu cu gura căscată.
– Cum, fraţilor, să faceţi voi una ca asta? Înţeleg s‑o fi făcut eu, aşa zănatic cum sunt. Dar voi? Credeam că aveţi mai multă minte.
– Ce vrei să zici, Mitule!? – făcu Surdul aproape su­pă­rat.
– Avem noi vreme de prostii d‑astea?
– Acum chiar că nu te mai înţeleg deloc! – spuse Sur­dul chiar supărat. Cum, să îl luăm pe tatăl tău, ca să‑l în­gro­păm creş­tineşte, e prostie?
– Dar ce e? Întâi, că se pare că nici nu era creştin. A­şa că nici n‑aveţi cum să‑l îngropaţi creştineşte. Apoi, el şi‑a do­­­rit să ajungă pe Cogaion, şi acolo şi este. Ce treabă aveţi voi să‑l aduceţi aici? Şi, mai mult decât toate, asta tre­buie să fa­cem noi acum? Să umblăm după morţi? Aţi ui­tat care este che­ma­rea noastră? Aţi uitat câţi au murit de­ja, fie ca să ne oprească, fie ca să ne ajute? Avem timp de plim­bări în Munţii Albi?
Roland se umfla mai ceva ca o broască, şi cum se o­pri Mitu izbucni:
– Aşa! Bine! Aşa! Uite cum gândeşte un bărbat, măi gân­­­dacilor! Aşa, Mitule, aşa!
Dan şi Surdul, după ce‑l priviseră pe Mitu uimiţi şi chiar supăraţi, se ruşinaseră de cuvintele lui; dar nu pu­tu­ră rămâne serioşi. Piticul verde era prea hazliu. Şi înce­pu­ră să râdă toţi.
Sunt întâmplări nenumărate la care iau parte mulţi oa­meni, şi care nu îi apropie cu adevărat niciodată. Dar sunt şi al­tele, mai rare, care apropie şi unesc. Până acum prinţul fu­­se­se un străin pentru ei. De acum înainte aveau să rămână pri­e­teni pentru totdeauna. Iar legătura şi dra­gostea dintre cei trei cres­­cu­se acum şi mai mult. Şi cres­cu­se mult şi respectul lui Dan şi Sur­dul pentru Mitu care, într‑o clipă aşa de grea pentru unul care fusese o viaţă în­treagă orfan, se arătase atât de tare şi matur.

*

Deşi n‑aveau să uite niciodată de Munţii Albi şi de Novac, cei trei ştiau acum că trebuie să se pregătească pen­tru a merge mai departe pe drumul lor.
– Puteţi să staţi aici până la primăvară – le spusese Ro­land. Iarna, în Munţii Modrului, nu‑i prea sănătos să umbli.

Într‑adevăr, în doar două zile, iarna pusese stăpâ­ni­­re pe Munţii Modrului. Deşi nu părea cu putinţă, piti­cul îi a­si­gu­rase că dincolo de zare, înspre Valea Nerei, era tot toam­nă, iar zăpada nici nu era încă aşteptată. Aici însă ne­a­ua a­co­pe­rise to­tul, iar nămeţii de pe Drumul Trecăto­rii erau mai înalţi ca un om călare.
– În ce fel se poate totuşi trece dincolo? – întrebă Mitu.
– E foarte greu, recunoscu prinţul pitic dând din u­meri. Nici noi nu o facem decât la mare nevoie. Poate este mai bine să zăboviţi aici o vreme. Până la urmă, chiar a­veţi tre­buin­ţă de odihnă. Doar v‑aţi ostenit atâta, de la Fortul Nerei şi până acum…
Cei trei erau îngânduraţi. Deşi piticul era atât de dis­­preţuitor faţă de ceilalţi oameni, de la povestea despre No­vac se purta altfel cu ei. Aşa că, de această dată, nu se mai în­do­iau de cuvintele lui, ca în trecut. Şi chiar înclinau spre a ră­mâ­ne la Fortul Brazilor peste iarnă.
Dar Dan mai avea o nedumerire:
– Totuşi, ce a fost cu umbra de la Fortul Nerei?
Piticul verde se văzu nevoit să recunoască sincer că într‑adevăr nu ştia despre ce era vorba.
– Mă tem, zise Dan.
Şi tăcu. Toţi îl priviră cu atenţie.
– Mă tem să stăm aici. În Pădurea cea Mare sunt mul­­te puteri primejdioase. Noi n‑o cunoaştem bine. Ne‑am des­cur­cat, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu cele în­tâl­ni­te până a­cum. A­şa cum se întâmplă de multe ori în via­ţă, nici nu a fost meritul nostru că am scăpat cu bine din unele primejdii. Ne‑au apărat strigile, ne‑a ajutat părin­te­le, ne‑a ajutat prinţul Roland, ne‑au ajutat dacii, ne‑au a­pă­rat forturile, ne‑au apărat cu viaţa lor ti­nerii daci… Am a­vut mult ajutor. Să nu uităm asta şi să nu ui­tăm că mi­si­u­nea noastră e foarte grea. Ar fi mai bine să ieşim din Pă­durea cea Mare cât mai repede.
Mitu interveni:
– Ai dreptate, Dane, în multe din ce zici. Dar nu sunt de părere să plecăm. Puterile de care spui sunt pri­mej­di­oase mai cu seamă în afara zidurilor forturilor. Aici sun­tem a­pă­raţi mai mult ca oriunde. Şi dacă Prinţul Ro­land zi­ce să ză­bo­vim, eu cred că‑i bine să‑l ascultăm.
– Şi eu cred la fel, spuse Surdul.
Dan îşi aplecă fruntea, îngândurat.
– Bine, dacă ziceţi voi…
Roland îşi plecase capul, lăsându‑i să hotărască sin­guri. Dar în ochi îi lucea o lumină ciudată, tristă, blân­dă şi bu­­cu­roa­să în acelaşi timp, cam ca a unui părinte ca­re îşi ve­de copiii cres­când tot mai mult.

*

După câteva zile, în ciuda zăpezii mari, o cara­va­nă ve­nită dinspre Ţinutul Câmpinenilor, istovită de gre­u­tăţile dru­mului, sosi în poarta fortului. După mărtu­ria ne­gus­to­ri­lor, ju­mătate din caravană fusese distrusă în noap­tea di­na­inte, pe ca­re fuseseră siliţi a o petrece în Pă­dure. Doi urşi bruni, gigantici, sfâşiaseră câte un catâr şi‑i lua­seră cu ei. A­poi o haită mică de lupi, doar doisprezece, dar lupi a­de­vă­raţi, cât măgarii, a­ta­ca­se­ră caravana deja o­bo­­sită şi lovită de a­ta­cul urşilor. Negustorii şi însoţitorii lor luptaseră cu vi­tejie, dar alţi cincisprezece catâri şi doi din­­­tre cai fuseseră u­cişi, pe lângă cei trei oameni răpuşi de colţii fiarelor.

Luptând şi retrăgându‑se către Fortul Brazilor toa­tă noaptea, negustorii izbutiseră acum a ajunge la li­man.

Ceea ce îl miră însă pe Dan fu numărul mare al oa­me­­­­nilor. Chiar cu patruzeci de catâri şi doisprezece cai, cât părea a fi avut la început caravana, tot nu putea înţe­le­ge să fi fost a­proape şaptezeci de oameni, cu tot cu fe­mei şi copii. De o­bi­cei ne­gustorii călătoreau călare, iar catârii sau măgarii erau doar pentru poveri. Neguţătorii răs­pun­seseră însă mi­ră­rii a­ră­tând că mulţi dintre oamenii care e­rau cu ei nu erau ne­gusto­ri, ci că­lători dornici a trece şi a se aşeza pentru tot­dea­u­na în Derala.

Dorinţa lor era uimitoare, nu pentru că exista – mulţi câmpineni erau atraşi de istorisirile despre Derala – ci pen­­tru că fusese şi pusă în practică. Din câte se ştia în fort, ni­cio­dată un grup atât de mare nu pornise pe Dru­mul Tre­că­torii spre a se muta în Derala. Mai curând ve­neau cei din Derala în Câm­pineni, spre a scăpa de feluriţii nă­vă­li­tori din răsărit şi nord.

– Se schimbă vremurile, zise Mitu către Roland, ca şi cum ar fi fost de‑o vârstă.
Iar piticul încuviinţă, fără să‑şi dea seama de hazul clipei.

<CAPITOLUL IX                               CAPITOLUL XI>