Print
CAPITOLUL XIII

 

În care se intră într‑o mare primejdie, Dan se arată mai aspru decât dacii, iar lucrurile se aşază pe o cale poate mai bună.

Dan privea încruntat oştirile dacice.
– N‑au venit ei aici de florile mărului, se trezi Mitu vor­bind, ca de obicei. Vor fluierele alea rău de tot.
– Ar fi bine, mormăi Dan printre dinţi.
Cei doi prieteni îl priviră cu mirare.
– Ce vreţi? – strigă Dan cu asprime către daci.
Şi vântul aduse un răspuns slab, dar rece şi tăios ca gheaţa.
– Pe fiul lui Novac!
Mitu şi Surdul simţiră fiori pe spate, şi nu din pri­cina frigului. Aşadar asta îi adusese pe dacii din Munţii Albi aici: răzbunarea! Chiar şi după atâţia ani, erau pre­gă­tiţi să se răz­bu­ne pe copilul nevinovat al celui ce le în­călcase legea.
– Şi ce – strigă Dan cu dispreţ – credeţi că‑l avem în desagi?
Strigătul lui se rostogoli pe pantele muntelui, a­proa­pe la fel de tăios ca cel primit de la daci. Ochii îi scânteiau într‑un fel pe care Mitu nu‑l mai văzuse nici­când, iar Surdul doar o dată, când Dan trebuise să în­frunte un urs brun doar cu un cuţit, pentru a‑i salva viaţa. Şi ur­sul murise.
– E cel ce‑i ziceţi Mitu! – sosi la fel de rece răspun­sul dacilor.
Atunci Dan făcu într‑o parte câţiva paşi, suindu‑se pe o stâncă mai înaltă.
– Mă vedeţi bine? – strigă el cu aceeaşi voce.
– … desigur! – răspunseră dacii după o pauză, ne­du­meriţi de întrebarea ciudată.
– Bine! – răspunse Dan. Ca să ştiţi cine va aduce ce­le nouă blesteme peste voi şi peste Pădurea cea Mare, u­cigaşi de copii ce sunteţi!
Şi scoase fluierele cele nouă blesteme, ducându‑le la bu­za de jos.
– Ai înnebunit?! – strigară Mitu şi Surdul, îndreptându‑se spre el.
Dan îi îndepărtă pe amândoi cu o singură lovitură de picior, fără să‑şi mişte privirea dinspre daci.
Vocea îi devenise o şoaptă, dar o şoaptă şuierată, mai pătrunzătoare decât vântul şi plină de ură şi putere.
– Dacă în câteva clipe nu aţi plecat, voi aduce bles­te­­mul peste voi toţi. Iar noi oricum vom trece.
Într‑adevăr, se ştia că cele nouă blesteme nu ating pe cel ce are fluierele cu care acelea erau chemate.
– Nu vei îndrăzni! – se auzi un glas în apropierea lor.
Dan nici nu se clinti.
– Aşa crezi, vrăjitorule? Dacă vreţi moarte, moarte veţi primi! Crezi că îmi pasă de pădurea ta şi munţii tăi? Mitu este fratele meu şi va trece de voi chiar de ar fi să dis­trug toată Pă­du­rea cea Mare. Aveţi câteva clipe să ho­tă­râţi. Grăbiţi‑vă dacă vreţi să mai trăiţi, că s‑ar putea să suflu din greşeală.
Şi duse fluierele la buze.
– Eşti nebun! – răcni vrăjitorul cu ciudă însă şi cu respect.
Şi făcu un semn cu mâna către oştire. Îndată oa­me­nii suiră pe balaurii de gheaţă, iar aceştia se înălţară, por­nind spre apus. Cu doar câţiva oameni cu ei – mai bine zis călare pe cei mai voinici dintre ei – şi urşii albi, uriaşi, ple­ca­ră în aceeaşi parte. Dan coborî din nou fluie­rele la bu­za de jos, fără să se mişte.
– Să nu crezi, şuieră el, că mă poţi păcăli, vrăjito­ru­le. Nimeni nu se atinge de fraţii mei! Vom trece toţi trei de Pă­durea cea Mare sau voi distruge Pădurea cea Mare. Alege!
Vrăjitorul părea înveşmântat în zăpadă. Nici faţa nu i se vedea. Doar vocea i se auzea, liniştită şi tăioasă.
– Parcă aţi făgăduit că le veţi distruge.
– Desigur, zise Surdul. Dar în Derala.
Vrăjitorul tăcu o vreme, ca şi cum n‑ar fi vrut să‑l ba­­ge în seamă pe Surdul. Dar cum Dan tăcea, nu avu în­cotro.
– Deci în Derala le veţi distruge?
– Da.
Răspunsul lui Dan nu fu urmat de niciun alt cu­vânt, cu toate că vrăjitorul aşteptă multă vreme.
– Bine. Din partea noastră veţi ieşi cu pace din pă­du­re.
Făcu un singur gest şi zăpada de pe coasta ce co­bo­ra de pe culme spre vale se ridică într‑un uriaş nor de nea, din ca­re se ivi un alt balaur de gheaţă. Dintr‑un salt pre­lung, a­proa­pe ca un zbor, vrăjitorul sări pe el şi porni spre apus. Spul­be­rată de vânt, zăpada ce‑l acoperea se ri­si­pi, lă­­sând să se vadă o bla­nă de urs alb ce‑l îmbrăca în în­tre­gi­­me. Din înăl­ţime, din­tre nori, coborâră alţi doi ba­la­uri de ghea­ţă, urmându‑l şi ei pe vrăjitor.

În drumul lor, multă vreme, singurele primejdii fu­ră cele fireşti: frigul, foamea, surpăturile, prăpăstiile şi ce­le a­se­­me­nea. Nu vorbiră. Mitu nu ştia ce să spună şi era plin de gân­duri. Surdul se temea să vorbească. Iar Dan… Dan era liniştit cu totul. Îi înţelegea şi pe cei doi, dar ştia foarte bine şi ce are de făcut.
Când se pogorâră din nou la păduri, urcând şi co­bo­rând iar culmi pline de brădet, Dan porni spre apus.

După greutăţi ce ţineau doar de asprimea munte­lui şi a marginilor dinspre Drumul Trecătorii, cei trei se în­toar­seră din nou la acesta. În spate se vedea Trecătoa­rea, plină de zăpadă până sus, la vârful brazilor. Uneori se mai pră­vă­lea pe Drum, iar alteori cădea altă zăpadă, de pe creste, com­ple­tând ceea ce alunecase.

Cu toate că pentru alţii peisajul ar fi părut la fel cu cel dinspre Fortul Brazilor, cei trei simţeau schimbările. Ver­­dele brazilor era mai închis, coaja mai neagră. Acolo un­­de sur­pa­rea zăpezii făcea să se ivească pământul se pu­tea ve­dea că este mult mai gălbui decât cel de dincolo.

Curând – să nu uităm că forturile erau de obicei ca­­le de o zi unul de altul – se ivi un fort. Semăna mult cu For­tul Bra­zilor, doar că se chema Fortul Zagrei. Într‑adevăr, din tur­­nu­rile înalte ale fortului se puteau vedea, peste vâr­furile bra­zilor, cul­mile avântate ale Munţilor Zagrei. Aflat acum la a­dă­­­post, Dan le privi numai o clipă, cu nepăsare, în­tor­cân­du‑se la cititul de care nu mai avu­sese parte de multă vre­me. În schimb Mitu şi Surdul se uitară muuult la acei munţi, re­po­ves­tindu‑şi unul altuia legendele şi bas­­mele des­­pre dacii cei as­pri de aici şi des­pre felurite făp­turi ne­mai­vă­zute. Se ştia doar că în aceşti munţi pot fi văzuţi uneori şi ba­lauri de ghea­ţă, dar şi ba­lauri de cristal, urşi albi, cerbi u­ri­aşi, Ielele şi chiar şi piti­cii negri. Era, de­si­gur, mai sigur să nu‑i vezi. Dar cel mai bine era să‑i zăreşti de de­parte şi, scă­pând cu viaţă, să poţi po­vesti şi altora mi­nunăţia.

Cei trei fuseseră primiţi la Fortul Zagrei după mul­tă vor­bă şi ţinere la poartă. Nu se mai întâmplase poate de pes­­­te o sută de ani ca nişte eroi să apară aşa, de­odată, din­­spre Tre­că­toarea înzăpezită. Oare nu erau Nă­luci? Sigur? Dar cum pu­teau fi siguri? Semnul de la For­tul Ur­şi­lor? Şi da­că îl fu­raseră de la nişte oameni, ei fiind Nă­luci? Nă­lu­ci­le fuseseră nimicite? Si­gur? Şi dacă ei min­ţeau, pentru că erau Năluci? Nu aveau ar­me şi haine ca Nălucile? Sigur? Şi dacă şi le pre­fă­cuseră aşa, ca să îi păcălească, fiind Nă­luci? Sau vrăjitori… Să le stro­peas­că ei, soldaţii, cu apă sfinţită, ca să fie siguri că nu sunt vră­jite? Sigur? Dar asta nu în­seam­nă să le deschidă poarta? Şi dacă sunt Năluci şi au to­varăşi ascunşi pe aproa­pe? Să îi ude cu a­ghiasmă de pe zi­duri? Sigur? Păi nu răcesc, dacă sunt oameni? A, dacă du­pă aia intră la un foc bun şi beau ceva să se refacă nu răcesc? Sigur? Păi atunci să‑i stro­pim cu apă sfinţită! – au fost de acord ostaşii. Şi doar aşa, sfinţiţi şi uzi leoarcă, au putut in­tra în fort.

– Se vede că suntem înspre Derala, zicea Mitu. În Câm­­­pineni s‑ar fi terminat treaba de zece ori mai repede.
– Dar poate nu aşa de bine – făcu Surdul. Chiar da­că a durat mai mult, nu poţi să spui că nu a fost o idee bună.
Mitu îl privi uimit.
– Bine, Surdule, dar a fost ideea noastră! Dacă era du­pă ei, ne ţineau la poartă până muream de frig.
Surdul începu să râdă şi la fel şi Mitu. Păi, mai pu­teai să faci altceva decât să râzi?

*

La Fortul Zagrei nu poposiră mai mult de o noap­te. Focul straşnic făcut de soldaţii cu mustrări de conştiinţă pen­­tru udătura provocată le uscă repede hai­ne­le. Dor­mi­ră bine şi a doua zi porniră mai departe.

Din păcate, la Fortul Ibatului – atât de asemănător la nume cu Codrul Ivatului al copilăriei lor – fură de a­se­me­nea cu greu primiţi, după multă vorbă, deşi fusese tri­mis cu ei, de la Fortul Zagrei, un ostaş tocmai cu misi­u­nea de a în­­lesni pri­mirea. În cele din urmă intrară.

La fel fură însă primiţi şi în următoarele forturi. Se părea că cei din Derala sunt în acelaşi timp foarte greoi în a lua hotărâri şi foarte temători în privinţa străinilor. Ar fi preferat câteodată să o ia prin Pădure. Dar… Întâi şi întâi, dacă nu aveau semnele de la forturi, la Cetatea Arnota n‑ar fi primit hrisovul de intrare în Derala (un argint bu­ca­ta!). Iar fără el, oriunde în Derala eşti găsit, eşti dus di­rect la în­­chi­­soare. (De fapt, la fel era şi în Câmpineni). Al doi­lea, Pă­­durea devenise… parcă străină. După întâlnirea cu dacii Mun­ţilor Albi, Pădurea nu le mai făcuse necazuri, ceea ce nu‑i stătea în fire. Era ca şi cum şi‑ar fi rupt orice legătură cu ei. Dar îi pân­dea. Îi pândea cu mii de ochi, na­suri şi u­rechi. Iar ei sim­ţeau asta. Ameninţarea cum­plită a lui Dan îi scăpase, poate, dintr‑o mare primejdie. Dar îi şi des­păr­ţi­se de Pădurea cea Mare. Ajunseseră să se simtă a­ca­­să a­ici, cu toate fiarele şi po­poarele ciudate ce locuiau în ea, după vieţuirea cu dacii. Dar acum erau înstrăinaţi şi pân­­diţi ca niş­te duşmani ai Pădurii. Şi, la drept vorbind, era de în­ţe­les.

Când în zare se iviră zidurile măreţe ale Cetăţii Ar­no­­ta, galopară spre ele ca spre un liman. Deja munţii se tran­­­s­for­maseră în dealuri, iar zăpada fusese înlocuită de un a­mes­tec de noroi şi petice de zăpadă. În Derala era toam­nă. Iar Ce­ta­tea Arnota, pieptul Deralei înspre Pădu­rea cea Ma­re, era plină de copaci cu frunze îngălbenite, iar în u­ne­le lo­curi brân­duşele de toamnă îşi mai clătinau încă în vânt pe­ta­lele viorii.

Judele cetăţii îi privi cu mirare:
– Măi, măi! Am auzit de voi. Dar nu ştiam de e basm sau nu. Însă cum aţi răzbătut până aici? Am înţeles că Tre­­că­­­toarea e deja închisă de zăpadă.
– Aşa e, spuse Dan obosit. E închisă. Am răzbătut cu greu. Mă şi mir că am scăpat cu viaţă. Bine că am ajuns la liman.
– Hmmm… – încuviinţă, sau poate nu încuviinţă (nu puteai să‑ţi dai seama) – judele. Dar cu ce treabă pe a­ici?

Mitu şi Surdul se gândiseră şi ei, tot drumul de la For­­­tul Zagrei la Arnota, ce vor răspunde la această între­ba­­re. Da­­­că ar fi venit firesc, pe Drumul Trecătorii, fără a­ba­­teri prin Pă­du­rea cea Mare sau alte întâmplări uimi­toa­re, ar fi fost u­şor. „Am vrut să vedem frumuseţile Deralei”. Şi nu ar fi avut pie­dici. Acum însă un asemenea cuvânt ar fi stâr­nit bănuieli. „De ce să le vadă?”, s‑ar fi gândit ju­de­le. „Ce, eroii hălăduiesc aşa, du­pă frumu­seţi?”. I‑ar fi crezut spioni, sau chiar Năluci…
Dan însă răspunse liniştit:
– Am primit o misiune.
Mitu se înecă şi începu să tuşească.
Judele îi privi pe sub sprâncene:
– Ce misiune?
– Să ducem un oarece mesaj domniţei Enga, din Târgul Vicinului, de la fratele său, căpitanul Fortului Tur­nul Morţii.
Mitu şi Surdul îşi ascunseră uimirea cum ştiau mai bi­ne. Cu toate că Dan le spusese de rugămintea căpita­nu­lui, ui­taseră cu totul de ea. Şi era cel mai bun răspuns, într‑adevăr!
Judele clătină din cap şi începu să semneze hrisoa­ve­le de liberă trecere, cu numele şi semnele lor.
– Ştiţi unde e Târgul Vicinului?
– Am înţeles că e doar la câteva ore de aici.
Judele râse.
– În galopul calului, poate. Şi dacă e odihnit bine calul. Dar căpitanul aşa spune tuturor. Dorul de casă, de! Hmmm… de fapt e cam la o zi depărtare. Mai bine să ple­caţi mâine dimineaţă. Vedeţi că e în cetate Hanul Tre­că­to­rii unde vă puteţi odihni bine şi voi şi caii voştri. Fratele meu îl ţine! – adăugă el cu mândrie, dar şi cu subînţeles.

Cei trei încuviinţară cu hotărâre. O astfel de poftire nu putea fi refuzată fără supărare.

După ce se făcu dimineaţă, se grăbiră să plece din cetate. La drept vorbind, ar mai fi avut de ce sta. Târgul nu se închidea niciodată aici, căci locuitorii Arnotei erau foar­te bogaţi. Primele mărfuri din Câmpineni la ei soseau şi mulţi dintre ei aveau caravane care mergeau încoace şi încolo pe Drumul Trecătorii. De asemenea, mulţi din De­ra­la veneau a­ici pentru a cumpăra mărfurile din Câm­pi­neni la cel mai mic preţ. Iar acum, că se închisese Tre­că­toa­­rea, iar mărfurile urmau să se scumpească, Ce­tatea Ar­no­ta era plină de ne­gus­tori şi oameni de rând. Şi dacă mai so­cotim şi ostaşii, fie liberi, fie în patrulă, ani­malele aduse în obor, la obor sau de la obor, înţelegem că aveai ce ve­dea. Mai ales dacă erai un sătean cu puţine ie­şiri la târg, a­şa cum erau cei trei.
Dar nu le ardea de asta. Poate că Pădurea cea Mare îi săl­băticise, poate voiau să scape de ea odată, ori poate sim­­ţeau iarăşi ameninţarea Răului apropiindu‑se de ei. Ori­­ce ar fi fost, se grăbiră să iasă din cetate.

Aveau caii mărunţi de munte pe care îi cumpăra­seră – unul câte unul – la Fortul Zagrei şi la celelalte for­turi din­spre Derala. Şi desagii cam goi. Şi hrisoavele de drum.

Deşi nu se uitau în urmă, simţeau cum creşte de­păr­­­­tarea de Pădurea cea Mare. Şi când era gata să se stin­gă în za­re, cu Cetatea Arnotei cu tot, pe drumul ce trecea a­­cum prin­tre ogoare, crânguri şi sătucuri îngrijite, Dan se o­pri pe o co­lină şi se întoarse. Se întoarseră şi cei­lalţi, pri­vind în­de­lung.
– De data asta am scăpat, fraţilor! – spuse Dan. Dar oare de ce am fost trimişi în Ţara Negurilor?
Cei trei îl priviră uimiţi. Cum de ce? Doar ştiau toţi de fluiere şi de misiunea lor de a le distruge.
– Fraţilor, le spuse Dan, fluierele nu sunt adevărate. Aţi uitat că ard gura oricui le atinge?
Da!! Îşi aminteau… acum! Stareţul schitului le spu­se­se aceasta! Oricine punea fluierele la gură se alegea cu gu­­ra arsă şi cel puţin o vreme aproape nu putea vorbi. Îşi a­­min­tiră a­cel „Da” spus de Dan pe culme, ca şi cum l‑ar fi du­­­rut gura. Se prefăcuse!
– Şi dacă noi n‑aveam cum să ştim asta, prinţul Roland sigur trebuia să ştie – adăugă Dan.
Îl priveau cu o uimire din ce în ce mai mare.
Dacă fluierele nu erau la ei, ce rost avea toată tri­mi­te­­rea lor în Ţara Negurilor, călăuzirea lor de către Prinţul Ver­de la daci şi toate aventurile şi luptele lor?
– Întrebările sunt nenumărate, zise Dan. Dar cred că abia în Ţara Negurilor vom afla răspunsul. Sau poate în drum spre ea…
După câteva clipe, în care Dan stătea cu capul în piept, parcă socotind ceva, Surdul şi Mitu se întoarseră, lă­­sând în ur­mă Pădurea cea Mare şi Cetatea Arnota. Când se depărtară pu­ţin, Dan zâmbi scurt către un tufiş în care, pentru o clipă se vă­zuse un fel de haină verde, lu­cioa­să.
Apoi plecă şi el spre Târgul Vicinului, lăsând în ur­mă Drumul Trecătorii şi Pădurea cea Mare.

 

<CAPITOLUL XII